21 mai 1980 orele 1100

Astăzi, 16 mai 2018, se împlinesc 38 de ani de la moartea lui Marin Preda.

Telegrama aceasta este unul dintre cele mai triste documente pe care le păstrez.

Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. Romanul ,,Moromeții”, volumul întâi intră în top cinci romane românești, alături de ,,Ion”, ,,Patul lui Procust”, ,,Craii de Curtea-Veche” și ,,Enigma Otiliei”.

  2. Ce impact emoțional aveau telegramele, în vremea aceea! Indiferent de conținutul lor. Dar cînd telegrama este una precum cea reprodusă, cred că putea produce un adevărat cutremur…

    Astăzu nu se mai trimit telegrame…

  3. Marin Preda întruchipează cel mai bine mitologica rezistență prin cultură din perioada comunistă. Schimbând ce-i de schimbat – și, slavă Domnului, sunt multe de schimbat – scriitorul din Siliștea-Gumești este un Janus bifrons, având ceva și din consecvența doctrinară, dogmatică a lui Sartre, dar și din amagamul de tragic și absurd specific lui Camus, mai cu seamă în ultimii ani de viață, odată cu scrierea controversatului, bulversantului roman ,,Cel mai iubit dintre pământeni”, cu atât mai mult cu cât acesta venea după romanul ,,Delirul”, când fusese mai degrabă pe linie, cu o formulă uzitată în epocă. Echilibristica pe care era nevoit să o facă Marin Preda, între realismul socialist și neomodernism, vine și din imposibila împăcare dintre utopia marxist-leninistă, devastator pusă în practică și deopotrivă burgheza-intelectuala libertate de gândire și de exprimare, din start jugulată de vigilenta cenzură. Personal, îi sunt recunoscător pentru stilizarea înfăptuită la traducerea de către Nicolae Gane a romanului ,,Demonii”, cartea care m-a marcat cel mai mult, citită fiind la vârsta de unsprezece ani…

  4. Capodopera ,,Moromeții” este inegală. Calificativul de capodoperă se potrivește, din păcate, doar primului volum, ireproșabil de la un capăt la altul. Diferența de doisprezece ani dintre apariția primului și, respectiv, a celui de-al doilea volum și-a spus cuvântul și, paradoxal, nu cum ne-am aștepta: ,,Moromeții”, volumul 1 apare în 1955, într-o perioadă cruntă pentru spiritualitate, în general, aceea a proletcultismului delirant, dezlănțuit, în timp ce ,,Moromeții”, volumul 2 este publicat în 1967, un an din perioada de relativă deschidere din comunism. Nu avea cum să rezolve cuadratura cercului nici măcar Marin Preda: cum să împaci, într-un text literar, comandamentul ideologic al denunțării de tip hrușciovist a exceselor comise în ,,obsedantul deceniu”, inclusiv în lumea rurală cu instituția cenzurii, pe de o parte și cu exigențele estetice, pe de altă parte. Din al doilea volum, rețin onomastica absolut fabuloasă: Bilă, Zdroncan, Mantaroșie, Plotoagă, Isosică, Ouăbei etc…

  5. Ipostazele de membru de partid și director de editură, coroborate, în cazul lui Marin Preda, unui talent scriitoricesc remarcabil îl plasează pe acesta între persoanele care au încercat un tragic vivere pericolosamente. Te bați cu cenzura pentru publicarea propriilor cărți și ale altora, iei cuvântul în adunări ale breslei scriitoricești, dar și în organizația locală de partid. Ești urmărit de persoane special desemnate, deși de la un anumit moment, în anii 70, Nicolae Ceaușescu cere oficial Securității să nu mai urmărească membrii de partid. Securitatea, evident, nu ascultă un asemenea ordin, dosarele de urmărire informativă, de ordinul miilor, probabil, stând mărturie în acest sens. Culmea e că, dată fiind situația jalnică din 1989, când și la Congresul 14, Nicolae Ceaușescu a fost reales, mai degrabă Securității îi revine meritul de a fi știut și de a fi acționat în consecință, cu toată urmărirea sistematică a dizidenților pro-sovietici de atunci. În noiembrie 1979, la Congresul 12, ilegalistul Constantin Pârvulescu a încercat o breșă, dar sistemul de putere personală al dictatorului n-a dat greș. Scriitorii erau incomozi, iar Marin Preda era o conștiință, în datele acelei epoci. Goma și Țepeneag, mai radicali, erau, schimbând ce-i de schimbat, cam ceea ce au fost Radu Câmpeanu și Ion Rațiu, în 1990. Risipitorii, Intrusul, Marele singuratic nu sunt eșecuri, dar citite astăzi, fără note de subsol consistente, pălesc. Iar dreptatea pe care, la scara istoriei, a avut-o Moromete tatăl, în confruntarea existențială, ideologică, umană cu Moromete fiul nu mai încălzește pe nimeni, fiindcă nici precaritatea țăranului liber, din primul volum, nici marginalizarea și cvasi-exterminarea sa, din al doilea nu oferă prea mult loc de reverie, cu atât mai mult speranță…

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *