Dar dacă, de data asta, capătul ar fi cu adevărat cel bun?

Eforturile monicilor de a îmi înlesni integrarea într-o lume căreia credeau că-i aparțin n-au încetat nicio clipă, iar accesul, credeau ei, ar fi fost posibil printr-o – “…meserie care chiar dacă s’ar situa la nivel mediocru, are totuși afinități cu ceea ce ai mai făcut în țară.”

Le-am urmat sfatul și m-am dus la Londra. Christian Mititelu m-a primit cu mare căldură, chiar m-a găzduit. Am discutat, am întors lucrurile pe toate părțile. M-am reîntors în America, promițându-i că îi voi comunica, cât mai repede cu putință, hotărârea mea.

Până la urmă, am optat pentru Vocea Americii. Eram prea obosit, gândul altei relocări îmi dădea coșmaruri, mai ales gândindu-mă la ce ar fi reprezentat pentru copil o nouă transplantare, venită mult prea rapid după cea dintâi. În plus, la Londra soția mea nu ar fi avut drept de lucru.

Am regretat hotărârea luată? Da, și nu de puține ori. Dar nu pot să știu, dacă optând pentru BBC, n-aș fi regretat cândva. Londra însă a fost și rămâne un oraș pe care îl iubesc. În afara sejururilor acolo, când zbor spre și dinspre Europa, prefer să o fac prin Londra, pentru a ieși în oraș măcar pentru o zi sau o seară.

Nostalgiile, regretele sunt una. Viața – altceva. Nu voi ști niciodată dacă am răspuns corect la întrebarea plină de speranță a Monicăi: “Dar dacă, de data asta, capătul ar fi cu adevărat cel bun?”

Dar cine ar fi putut să o facă?

 

 

Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. Virgil Ierunca, ,,Dacă putem vorbi…” [1964], în ,,Românește”, București, Ed. Humanitas, 1991, p. 85: ,,Să nu-și închipuie nimeni că atunci cînd noi, cei din exil, punem problema – tragică – a scriitorilor și cărturarilor din Țară, a acelora care și-au vîndut sufletul diavolului – Satana e democrat popular! – o facem de sus, superiori, fără întrebare cu noi. Nu. Știm foarte bine că nu ne-a hirotonisit nimeni cu căderea judecății sau cu aruncarea pietrei. Problema se pune însă și altfel. Putem noi tăcea numai dintr-o smerenie ipocrită sau dintr-un zel întors pe dos? Nu cumva tăcînd aici, necinstim libertatea ce ni s-a dat pentru a mărturisi în numele celor care au pierdut-o? Nu cumva încolțește, necesar, în noi, datoria țipătului? Credem hotărît că da. Că trebuie să mărturisim. Pretutindeni, cu orice risc. Chiar și cu acela de a greși. E mai bine să greșim mărturisind, decît să înecăm în iremediabil tăcerea celor care nu pot vorbi dincolo, în Țară, pentru că soarta le-a legat limbile.”

  2. Daca stam sa ne gandim -- si de ce n-am sta sa ne gandim? -- am trait cateva vieti paralele. Unele de-a binelea, altele potentiale, virtuale. Unele le-am trait repede in gand, imaginandu-le, obligati sa alegem. Nici cei mai apropiati nu cred ca puteau intelege zdrobitoarea raspundere a deciziei. In laboratoarele cu sobolani putem incerca si asa si asa. In nenorocita de viata reala, nu. La Paris, in 1976, trebuia sa aleg intre Statele Unite si Brazilia, nestiind de fapt aproape nimic real despre nici una. Explicam atunci cuiva ca, desi traisem aproape jumatate de viata, luasem numai doua decizii: meseria si nevasta. Restul de decizii le luase Partidul pentru mine. Eu traisem ca un tren pe sine. De fapt, exagerez. Mai luasem o decizie majora: sa deraiez.

    • Așa e — Partidul era în toate: în draperii, în tocul ușii, în telefon, în cabinetul de la baie, în bordul mașinii etc. El avea urechi și ochi peste tot și era cel mai calificat în a lua decizii pentru noi.

      Sper ca în curând sâ ne reluăm deraiatul la Irish Pub de la Rio.

  3. Se spune ca fiecare imigrant are povestea sa. Este o experiență inedită. Are similitudini cu un “stress test” tehnic de durată pe parcursul căruia ai voie să pârâi din toate încheieturile dar e recomandabili să nu te deșiri. Toate greutățile inerente unui nou început, adaptarea la o lume diferită față de cea de unde provenim sunt compensate de gustul dulce al micilor victorii și transformării personale. E de bine.

    Mă amuză observația dnei Lovinescu referitoare la Londra. Așa e. 🙂

    • Aveti perfecta dreptate.
      In ceea ce priveste Londra, e intradevar amuzant cum multi iubim Londra pentru motive foarte diferite. Am avut privilegiul sa-i cunosc pentru o scurta perioada (si sa-i respect profund) pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca. Nu le-as fi banuit sentimentele pentru Batranul Albion.

  4. Monica Lovinescu, ,,Est-etice. Unde scurte IV”, București, Ed. Humanitas, 1994, p. 353: ,,Pentru Noica – ne reamintește Gabriel Liiceanu în studiul său, «Constantin Noica peut se tenir pour un homme heureux» – certitudinea supraviețuirii unui popor depinde de productivitatea sa culturală și nu de felul în care face sau nu față evenimentelor. Absența intelectualilor români (cu cele cîteva excepții bine cunoscute) din revoltele Răsăritului arată că o astfel de viziune a fost, și poate că mai este, comună intelectualității române, care și azi încearcă – de fapt, cu șanse mereu diminuate – supraviețuirea doar prin gestul cultural. Tocmai această diminuare a șanselor le contrazice certitudinea sau speranța. Ultimii ani, mai ales, au arătat, în România – și demonstrația e, din păcate, la îndemîna tuturor celor care au suferit-o – , că un popor riscă să devină o populație nu numai fiindcă n-are o cultură, ci mai ales pentru că nu face față istoriei, creîndu-și astfel și posibilitatea de a crea cultură. Deoarece, dacă Noica are dreptate să afirme, cum ne-o reamintește Gabriel Liiceanu, că se poate citi și la lumina unui opaiț și ține cursuri universitare și în închisori, el n-a părut a prevedea atunci că s-ar putea ajunge, prin frig, foame și terorizare, pînă pe acel prag al mizeriei fiziologice în care cultura, atît cît se mai poate face, devine aproape un lux paradoxal.”[iunie 1987] Caracterul profetic al acestor cuvinte din urmă cu aproape treizeci și unu de ani ale Monicăi Lovinescu înseamnă – și îmi măsor cu grijă propriile cuvinte – nu doar falimentul moral și istoric al elitei intelectuale autohtone, ci și zădărnicirea iluziilor postdecembriste legate de libertate și fructificarea oportunităților pe care le oferă. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, dar au fost mereu unii care au clamat sus și tare că are balta pește, ei fiind convinși în acest sens de un căpitan de vas… Postum, încă o dată, dacă mai era nevoie, Monica Lovinescu le dă o lecție usturătoare. Dar ei nu mai au nimic de învățat, fiindcă le știau și le știu pe toate. S-a văzut…

  5. Nicolae Manolescu, ,,Istoria critică a literaturii române”, Pitești, Ed. Paralela 45, 2008, p. 1435: ,,O parte din întârzierea cu care Ierunca, de altfel ca și Cioran, a fost acceptat în mediile intelectuale franceze se datorează gauchismului la modă. Abia după un deceniu se va produce schimbarea la față a unui Malraux iar leadership-ul ideologic va trece din mâinile lui Sartre în cele ale lui Aron. Așa se explică de ce impactul în România comunistă (unde Ierunca era cunoscut prin intermediul Europei libere) al comentariilor sale politice sau filosofice va fi de la început mai mare decât în mediile franceze. Ironia pe care o pun unii încă astăzi în aprecierea unor personalități ca Monica Lovinescu ori Virgil Ierunca, atunci când constată că reputația lor în Franța a fost incomparabil sub nivelul aceleia din țară, nu e numai o dovadă de ignoranță, dar și una de gândire stupidă. Nimic, în fond, dacă trecem peste contextul politic, nu i-ar fi împiedicat pe Monica Lovinescu și pe Virgil Ierunca să publice cărți în Franța și să-și facă un nume. În anii ’60 faptul devenise realizabil. Debutul exilului lor, într-un Paris dominat de o stângă prosovietică, pe cât de naivă ideologic, pe atât de agresivă verbal, le-a deschis însă un drum diferit și la care, mai târziu, nu mai aveau nici de ce, nici cum să renunțe: acela de a se consacra actualității din țară. Dar, păstrând proporțiile, n-a făcut Maiorescu același lucru cu trei sferturi de veac mai devreme?”

  6. Londra am vizitat-o trei zile, în august 2014, după ce șase zile văzusem Parisul, în iulie 2009. Precum fabuloasa bară a lui Rosenbrink, din finala Campionatului mondial de fotbal Argentina 1978, ratarea este realitatea vieții mele și resemnat o trăiesc, încă din pântecele maicii mele, poate și de dinainte, cu toate că nu cred în predestinare.

    • În 1978, Olanda nu a avut ghinion doar cu bara lui Rosenbrink. A fost usurel dezavantajata si de arbitri. Adevarat esta insa ca argentinienii in frunte cu Mario Kempes erau pe atunci o echipa foarte bună -- Fillol, Passarella, Tarantini, Ardiles, Gallego, Bertoni-- și un antrenor extraordinar -- Menotti. Una din nedreptatile (sau doar paradoxurile) fotbalului este acee că Olanda (în perioada în care a avut o echipă extraordinară) nu a câștigat campionatul mondial. Va fi — mi-e teamă — și situația lui Messi. Cel mai bun jucător al lumii joacă într-o perioadă în care Argentina nu are o echipă de titlu mondial iar antrenorul ei este mai mult isteric decât priceput…

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *