Despre duplicitate fără comentarii

Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. Păi, are dreptate Al. R., alias Mircea Pop: „portretizarea” e una și „încondeierea”, cu totul alta! Și, în cazul lui, nu e vorba de „încondeierea” ouălor de Paști!

  2. Prestigiul, onoarea, demnitatea se câștigă foarte greu și se pierd cel mai repede… Duplicitatea este o formă schizoidă de viețuire, caracteristică majorității oamenilor. Cei care sunt conștienți de gravitatea duplicității caută să evite situațiile în care ar trebui să facă față, inconfortabil, hiatusului moral, prăpastiei existențiale. Dar aceștia sunt puțini. Cei mai mulți oameni duplicitari nu realizează gravitatea fenomenului și se consolează cu gândul că toată lumea face la fel, că pentru a supraviețui e necesar să dai din coate etc. Secularizarea modernității a dedramatizat duplicitatea, făcând din ea o fatalitate banală, iar iresponsabilitatea și relativismul postmodernității o cultivă ludic, considerând-o probă de emanipare față de prejudecăți și obscurantism, armă din arsenalul seducției market-izabile, căci în postmodernitate totul are un preț, e monetizabil, inclusiv valoarea, din păcate…

  3. meditând la schizoidie// să fii coerent vast program/ împacă noaptea și ziua/ păcatul și virtutea/ se arată cu degetul insul infidel/ care și-a înșelat efectiv partenerul de viață/ dar când poftești la un trup străin de al aceluia căruia i-ai jurat credință pe viață/ nu se cheamă tot duplicitate/ slavă Domnului că te poți spovedi/ cineva îți scrie o dedicație măgulitoare/ dar te și toarnă la adevărații arnoteni/ brav exemplu de etică și echitate socialistă/ dacă-mi recunosc păcatul greșeala n-am murit ca om/ deșertăciunea puterii de orice fel să te călăuzească/ fiindcă e un timp pentru toate/ cum spune ecleziastul

  4. Duplicitatea e o abilitate a omului de lume. Nu trebuie să fii moralist ca să înțelegi că, fără a gâdila orgoliul preopinentului, dincolo de orice ai crede despre acesta, aproape niciun dialog nu e posibil, iar socializarea șchioapătă. E o regulă nescrisă că, printre cele mai mari canalii, rămase în marea istorie ori anonimi ai comunităților, fățărnicia e valută forte. Deschizi uși cu un zâmbet fals, obții foloase mai mult sau mai puțin cuvenite cu vorbe meșteșugite, inteligent plasate, fără să fie nevoie neapărat să și crezi în ele. Iar când persoana în cauză se teme că impostura, falsitatea i-ar putea fi descoperite, se întâmplă cel mai adesea fie să întâlnească pe cineva mai stângaci, lucru care-l consolează și-l întărește în convingerea că procedează bine, fie cel care e astfel îmbrobodit să-l încurajeze, direct sau indirect, în a proceda cât mai cinic cu putință. În fine, când ipocritul întâlnește o persoană realmente morală se poate intimida, după cum poate foarte bine să-și învingă și ultimele scrupule pe care le mai are. E-adevărat, însă, aceasta e o viziune sceptică, pesimistă în legătură cu omul…

  5. dând glas analogiei// ambiguitatea artei – duplicitate estetică/ un personaj mie-mi spune ceva/ dar altuia îi poate rezona cu totul altfel în suflet/ ești captivat de un trop/ și nu iei aminte precum acela/ că o banală succesiune de cuvinte/ din riguros același poem/ sugerează ceva absolut incredibil/ ca și femeia/ opera artistică seduce smintește/ bucură ai trupului ochi/ înflăcărând și mintea/ iar sensurile se-adună și se contrazic/ precum în mirabila viață

  6. Nu se vorbește și se meditează îndeajuns despre rolul igienic, civilizatoriu al duplicității. Dacă oamenii ar recunoaște public ce gândesc despre ei înșiși și semenii lor, nu doar că dialogurile s-ar transforma în băi de sânge, dar socializarea, ca stadiu avansat al umanizării și umanității ar deveni imposibilă, practic. Noi râdem, nonșalant ori melancolic, atunci când receptăm comediile lui Caragiale, de exemplu, dar dacă n-ar exista supapa fățărniciei în acea lume, în care ficționalul și realul curg unul într-altul, dată fiind actualitatea perenă a lui nenea Iancu, acei oameni ar sfârși prin a se sfâșia, la propriu… Duplicitatea apare, astfel, ca pat germinativ al comunicării, ingredient fundamental al viețuirii omenești, premisă inconturnabilă a societății. A condamna duplicitatea înseamnă a recunoaște, implicit, că e mai bine și fatal să fii singur, decât cu semenii…

  7. Cu cât aprofundezi tema duplicității, cu atât mizantropia devine inexorabilă. Orice conformism implică duplicitate; poți trăi confortabil cu asta? Mândria proprie te orbește și nu vezi chiar așa lucrurile; dar cosmosul sau neantul se împiedică de tine? Deci imoralitatea, schizoidia, falsitatea și minciuna sunt humusul existenței? Și încă mai respiri după asta? Te consolezi cu recunoașterea publică… Dar când ești tu însuți, în intimitate, nu ai mustrări de conștiință? E o scuză că fac toți la fel? Sau tu ești un muritor mai special… Entitatea numită om e o creatură demnă, în mod egal, de milă și silă.

  8. avataruri// victor petrini scrisese un eseu gnostic/ era ticăloșilor/ după zece ani culianu vorbea despre/ păcatul împotriva spiritului/ duplicitatea insaiderului e dublu tragică/ povestire în povestire/ minciunii naturalizate i se adaugă minciuna instituțională/ încât eliberarea devine exponențial primejdioasă/ perfect acoperit spune evanghelistul/ fericiți cei săraci cu duhul/ căci cheia fericirii e ignoranța sau/ dinspre infern/ parcurgerea inițiatică a bolgiilor/ dante – occidentalul împlinit/ don quijote – ficțiunea mai adevărată decât realitatea

  9. Dacă în cazul omului simplu duplicitatea e o formă de supraviețuire, pentru intelectual și, mai cu seamă, pentru credincios, fariseismul e subminare a oricăror presupoziții de onorabilitate. Intelectualul umanist, ateu sau agnostic, alunecă ușor în cinism, prin arborarea sistematică a minciunii ca practică publică și privată. Omul simplu duplicitar e imoral, intelectualul duplicitar e amoral și, evident, mai vinovat decât primul. Credinciosul duplicitar e un fariseu, figură importantă a Noului Testament. Mai respingător decât omul simplu credincios și duplicitar este intelectualul credincios și duplicitar. Modernitatea sporește numărul fariseilor, căci premisele sale sunt seculariste, iar schizoidia în care trăiesc fariseii capătă accente fie comice, fie tragice. A continua să rămâi credincios într-o lume desacralizată înseamnă a te smeri continuu sau, dimpotrivă, a te sminti foarte des. Fariseismul ca duplicitate a credinciosului e o fatalitate a zilelor noastre. Cel mai probabil, însă, e vorba de un lucru chiar mai grav, și anume despre mimarea credinței, fiindcă seducția lumii pare inepuizabilă, de la vlădică la opincă…

  10. editura albatros// pentru a scăpa de scandal/ grangurii au aruncat laș vina pe redactorul de carte/ beneficiind de suportul adevăraților arnoteni/ determină mutarea împricinatei/ la ce bun să mai scrii ficțiuni horror/ când viața optzecistă a fost cel mai dement scenariu de groază/ cu prelungiri și penalty-uri în anii nouăzeci/ în est începi promițător cu paul/ și închei teribil cu emanuel

  11. Vocațional, avem trei categorii de oameni, cărora le corespund trei forme diferite de duplicitate. Militarul, inclusiv militarul acoperit în civilie funcționează ierarhic, respectă ordine; n-ar trebui să aibă conștiință, au superiorii pentru el; dacă începe să gândească, dezvoltă o schizoidie tragică. Civilul e, teoretic, categoria cea mai liberă; duplicitatea sa ține cel mai mult de abilitățile înnăscute ori dobândite, ierarhia în care funcționează fiind secundară ca importanță; funcționarul, intelectualul, artistul sunt civili emblematici, iar duplicitatea lor ajută carierei, celebrității etc. Sacerdotul are ceva din cele două categorii anterioare: din zona militară preia ierarhia ca instanță fundamentală și-și dezvoltă duplicitatea recte fariseismul de rigoare; din zona civilă împrumută libertatea, despre care știe că e atribut al ființei omenești create de către Dumnezeu.

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *