După 20 de ani – Ștefan Bănulescu

 

Făcăeni – Aracataca – Yoknapatawpha County – via Călărași

 

Literatură

Războinicii adaugă teritorii noi prin bătălii sângeroase. Creatorii adaugă teritorii noi prin alchimii pașnice.

Teritoriile cucerite de războinici se reîntorc uneori la cei cărora le-au fost răpite. Teritoriile adăugate de creatori – niciodată. Căci ele nu au fost răpite, ci dăruite.

William Faulkner le-a dăruit americanilor Yoknapatawpha County și Jefferson, ficționalizând Lafayette County și Oxford, Mississippi.

Mario Vargas Llosa le-a dăruit peruanilor Canudos.

Gabriel José García Márquez le-a dăruit columbienilor Macondo, ficționalizând Aracataca natală, aflată la 80 de kilometri de Santa Marta, locul unde avea să sfârșească Simón Bolívar – El Libertador, eroul din El generale nel suo labirinto.

Ștefan Bănulescu le-a dăruit românilor Metopolis și Dicomesia, ”dezgropându-le”, poate, de sub câmpia aflată între satul natal, Făcăeni, și orășelul Călărași.

Propaganda comunistă a fost capitala mitologiei dedicate “glorioasei industrii grele” românești. În aceeași perioadă, Metopolisul lui Bănulescu devenea capitala industriei grele a miturilor literare românești. Un loc în care nu doar oamenii au mai multe fețe; locul însuși are multiple chipuri.

Bănulescu nu a avut nevoie să-i citească nici pe Gabriel José García Márquez, nici pe Alejo Carpentier pentru a afla cum se deschide poarta mitică a realismului magic. Purta la el cheia porții încă din Iarna bărbaților (Mistreții erau blânzi, Dropia și Vară și viscol).

Efortul celor care încearcă să definească lumea creată de Bănulescu în Cartea Milionarului va rămâne întotdeauna un labirint.

Avem de-a face cu un “fantastic impur ce pigmentează zonele realului” ori cu un ”fantastic premeditat, elaborat, calculat”? Poate nici măcar nu considerăm literatura lui Bănulescu aparținând ”tipologiei fantasticului”, ci avem de-a face cu un autor care doar reordonează datele realului spre ne sugera calea spre ce are el mai semnificativ și mai profund – originea, începutul.

De sub Mantaua lui Gogol se trag multe pagini remarcabile ale prozei rusești. O falie importantă a prozei “nerealiste” românești va purta întotdeauna urmele Dropiei lui Bănulescu și al unei roți de foc rostogolindu-se spre o țintă numai de autor știută.

Viață

Când am fost la Aracataca, mi-am amintit imediat de călătoria făcută la Făcăenii lui Bănulescu în compania consătenilor săi, frații Nicu și Ion Chivu, inegalabilii constructori ai unor locuri precum Minion și Botoșani, unde au mâncat printre alții Orson Welles și Laurence Harvey.

Când am mâncat la La Cueva, fostul cartier general al faimosului Grupo de Baranquilla (Gabriel García Márquez, Álvaro Cepeda Samudio, Alfonso Fuenmayor, Juancho Jinete, Germán Vargas Cantillo, Nestor Madrid Malo, Miguel Camacho Carbonell, Ramón Vinyes, Estelio Racedo, Juan B. Fernández Renowitzky, Rafael Escalona, Alejandro Obregón, Kique Scopell, Orlando “Figurita” Rivera și alții), mi-am amintit ce îmi povestea Nicu Chivu despre grupul condus de Bănulescu, scriitori care se întâlneau la Botoșani, lunea dimineața, la ora 10, și se instalau la masa numărul 2, rezervată lor.

Când l-am întâlnit prima oară, pe la mijlocul anilor ’70, Ștefan Bănulescu era la începutul drumului său spre recluziunea care avea să devină aproape totală în deceniul următor.

Devenise zgârcit cu vorbele. Răspundea, mai mereu, în propoziții simple, dar cu miez. Ne vedeam foarte rar. Mergeam la pescuit cu el și Mircea Dinescu. Ei doi, copii ai câmpiei, cu ochii mereu în căutarea Dunării sau măcar a unei bălți mai de Doamne ajută, chiar erau pescari. Eu – un amator.

Mircea – așa cum o face și azi – vorbea foarte mult și foarte repede. Bănulescu răspundea foarte rar, mai mult printr-o bombăneală scurtă. Din când în când, spunea doar atât: ”Taci, că fuge peșetele…”

Îmi amintesc foarte bine ultima noastră întâlnire. Am plecat pe jos de la o întrunire nu doar foarte importantă, dar și extrem de deprimantă. L-am condus până acasă, dând colțul pe lângă restaurantul Izvorul Rece, care nu ne mai spunea nimic.

La intrarea blocului, m-a strâns în brațe. Un gest cu totul neașteptat pentru mine, fiindcă era pentru prima oară când o făcea. Apoi mi-a spus doar atât: “Trebuie plecat”.

Eu eram forțat să plec în 1985. El avea să plece definitiv din această lume în 1998.

Astăzi, 25 mai 2018, când fiica sa, Sultana, lansează un website dedicat operei tatălui (AICI), spre a marca două decenii de la dispariția lui Ștefan Bănulescu, mă simt onorat că m-a invitat să scriu câteva rânduri despre un autor care a dat literaturii române cel puțin una din capodoperele ei – Cartea Milionarului.

Poate că într-o bună zi, niște arheologi literari vor descoperi și celelalte trei volume care, alături de Cartea de la Metopolis, urmau să alcătuiască tetralogia Cartea MilionaruluiCartea Dicomesiei, Sfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat.

Până atunci, Cartea de la Metopolis rămâne o extraordinară construcție perpetuă, deschisă, și nu doar în sensul conceptului lansat de Umberto Eco prin Opera Aperta.

 

 

 

Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. Exceptional!
    Eu am fost in adolescenta, cand am descoperit proza sa, Constantin Pierdutul i-ul, inalt si plin de iarba…

  2. Ion Bogdan Lefter, ,,Romane postbelice: Cartea Milionarului”, în revista ,,Apostrof”, nr. 4/2008: ,,Cartea îşi asumă astfel un statut de parabolă aşa zicînd «ermetică»: un oraş din extrema estică a Bărăganului, din lunca Dunării, de felul Brăilei, e «transpus» în datele ficţionale ale Metopolisului, fără ca «încifrarea» să fie perfectă. Se presupune că sîntem cîndva în trecut, însă, cu toate trimiterile spre epoci străvechi, reperele cele mai recente indică perioada de dinainte de comunism. Ar fi – aşadar – posibilă şi o interpretare a romanului ca discretă parabolă politică: iată «vechea» Românie, melanj multicultural, spaţiu al libertăţii şi chiar al anarhiei, al unei joie de vivre pierdute ulterior. Nu se poate spune ce va urma, viitorul e incert, pluteşte doar un aer neliniştitor peste această lume bizară, în care nu ştii dacă să te îngrijorezi sau doar să te amuzi de ridicolul viziunilor paranoice ale unor personaje care se cred «împăraţi» sau «generali»: Constantin Pierdutul I-ul, Generalul Marosin, Generalul Glad… Formula «realismului magic» (sintagma folosită în literatura universală pentru Márquez şi pentru o întreagă direcţie a romanului fantastic sud-american) permite orice fel de volute şi orice fel de fantezii. Romanul e «nuvelistic», aglutinant: înşiruire de poveşti, unele cursive, cu naraţiuni rotunjite, altele divagante, fie grandioase, construind veritabile mituri sui-generis, fie prăbuşite voluptuos în parodie, în convenţie exhibată. Critica a vorbit mai întîi despre natura «corintică» a Cărţii Milionarului (concept derivat de Nicolae Manolescu din «doricul» şi «ionicul» identificate în istoria romanului de către Albert Thibaudet). De fapt, e anticipat aici postmodernismul, instalat în literatura română în deceniul următor, al anilor 1980. După apariţia Cărţii de la Metopolis a circulat în lumea literară românească, aproape ca o legendă, ideea că Bănulescu scrie mai departe la tetralogia sa, dar că, perfecţionist, extrem de exigent cu sine, finisează continuu fără să finalizeze, reia, rescrie, şlefuieşte, nemaireuşind să ducă vreun volum pînă la capăt. A publicat la un moment dat (în revista Viaţa românească) fragmente din Cartea Dicomesiei. Nu se ştie dacă a lăsat în urmă alte fragmente sau manuscrise ale unor tomuri întregi. Sau va fi dus autoexigenţa pînă la distrugerea textelor de care n-a fost mulţumit? Sau legenda ascundea sterilitatea unui autor care scrisese puţin de-a lungul vieţii sale, tot reluîndu-şi şi adăugindu-şi textele? Surprizele nu sînt excluse.”

  3. Mi-amintesc si eu cit de fascinat am fost de Cartea Milionarului, despre care am scris (in Dialog? in Viata Româneasca?). Un foarte mare scriitor, intr-adevar

  4. I. Negoițescu, ,,Scriitori contemporani”, Cluj, Ed. Dacia, 1994, pp. 37-38: ,,Ștefan Bănulescu a subțiat sângele personajelor sale din Metopolis până la desăvârșita lui transformare în apă, ținând cont de vechimea acestui sânge, consemnată în valori numismatice și arheologice, spre a-l trezi apoi iarăși, la o utopică existență, în desimea aerului balcanic. De aceea, sub fantasmagoria vehementă a numelor și poreclelor actuale se citește rafinamentul obosit al oțiumului antic. Acesta este sensul cel mai adânc al utopiei lui Bănulescu, căreia îi corespunde și o viziune istorică în planul ficțiunii: într-adevăr, de-a lungul primului volum al Cărții Milionarului, pieirea orașului Metopolis este prevestită și anunțată nu o dată, ca o fatalitate inexorabilă, cetatea balcanică apărând tot atât de aptă îmbătrânirii și descompunerii ca și orașul Orsnna, inventat de Julien Gracq.”

  5. Lucian Raicu, ,,Fragmente de timp”, București, Ed. Cartea Românească, 1984, p. 311: ,,Ștefan Bănulescu este un literat intransigent, retras în asceza muncii sale, posedat de un demon al desăvârșirii. Iată, într-adevăr, un scriitor care își ia în serios profesiunea, considerată în egală măsură muncă și har, lucru istovitor și arzătoare misiune, consum fără preget al energiilor sufletești și altitudine izbăvitoare. Trebuie să ni-l reprezentăm nu numai ca artist, dar și ca pedagog al scrisului, ca sever «teolog» al cauzei literare.”

  6. Valeriu Cristea, ,,Domeniul criticii”, București, Ed. Cartea Românească, 1975, pp. 196-197: ,,Volumul se deschide și acum cu puternica nuvelă «Mistreții erau blânzi», redimensionată parcă de tragicele evenimente din primăvara anului 1970. Acest poem diluvian dă măsura talentului remarcabil al autorului: forță de evocare, simț al dramaticului, știința de a infiltra fantasticul în cotidian și de a refracta realul în halucinant, stăpânirea expresiei. Dintre toate nuvelele lui Ștefan Bănulescu, «Mistreții erau blânzi» este cea mai bine articulată, cea mai compactă și cea mai sigură (aproape stringentă) în dezvoltarea subiectului. Ea pornește de la o «idee» excelentă din punct de vedere artistic: o procesiune funebră în căutarea unui mormânt.”

  7. Monica Lovinescu, ,,Unde scurte”, București, Ed. Humanitas, 1990, p. 207: ,,[6 noiembrie 1966] Iar fantasticul lui Bănulescu nu este unul de basm, ci stă într-o încâlcire abia perceptibilă între cotidian și semnificația lui adâncă: îl bănuim pe Ștefan Bănulescu de folclor imaginar. Nutrit dintr-o sevă autentic tragică a folclorului românesc, dar inventându-i formele. Și bănuiala aceasta este cea mai mare laudă pe care i-o putem aduce. Jocul de-a folclorul al literaturii culte a dat mereu rezultate limitate. Răstălmăcirea ritualelor, datinelor, obiceiurilor și peisagiilor duce spre cu totul alte limanuri: direct în creația majoră.”

  8. Eugen Simion, ,,Scriitori români de azi”, volumul 3, București-Chișinău. Ed. David – Ed. Litera, 1998, p. 271: ,,Totuși, Ștefan Bănulescu nu este propriu-zis un observator al naturii și tablourile sale n-au poezie în sensul romantic al termenului, deși o sensibilitate la viața materiei există în povestiri. O sensibilitate de tip expresionist (observația ce s-a făcut este adevărată), ceea ce vrea să spună o intuiție a materiei în stare de fierbere și dislocare. Natura încetează a mai fi un cadru, devine un element esențial în compoziție, fiind o manifestare a cosmicului în viața de toate zilele. Dispare, în orice caz, impresia de măreție a geologicului și de fraternizare între om și natură.”

  9. Nu cred că mai avem în proza românească un alt autor cu o viziune literară atît de COSMICĂ, deși localizabilă (aparent). El nu proiectează specificul unui topos particular în universal, ci PRĂBUȘEȘTE COSMOSUL peste un loc transformat astfel în UMBILICUS MUNDI.
    Un prozator uriaș!
    Mulțumesc, dragă Dorin, pentru această excepțțională evocare!

    • Va multumesc foarte mult pentru cuvintele frumoase, domnule Gogea, domnului Tudoran pentru sprijin, si de altfel tuturor. Precizez ca nu am reusit inca sa incarcam partea video pe site, dar lucram la asta, filmul e prea mare si mai trebuie prelucrat. Este un film decent, din 1997, cu valoare istorica si sentimentala, facut si trimis de oameni devotati. Fisierele audio pe care le-am postat dateaza tot din 1997, dar au valoare artistica. Talentul si forta tatalui meu stateau in voce, mai degraba decat in imagine. – Sultana Banulescu

      • Cred că mulțumirile se cuvin lui Dorin Tudoran, fără aducerea aminte a căruia, cred că nu ne-am fi gîndit la Ștefan Bănulescu.
        Eu vă mulțumesc pentru atenția și timpul acordate blogului meu!

  10. Nicolae Manolescu, ,,Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc”, vol. 3, ediția a doua, revăzută și adăugită, București, Ed. Eminescu, 1991, p. 126: ,,Ca și Faulkner, Ștefan Bănulescu pretinde propriile titluri de proprietate imaginară asupra unei lumi crepusculare și închise în cercul puterii lui magice. E o lume pe jumătate mitică, în sensul oarecum special că la Metopolis miturile se nasc spontan și zilnic. Cea mai neînsemnată împrejurare sau personaj au povestea lor care a înghițit realitatea, făcând cu neputință separarea adevărului așa-zicând istoric de fanteziile concrescute. E mai puțin însă o lume de poveste decât una de povești. Imaginația este tot ce a rămas mai bun metopolisienilor după ce a secătuit marmura de sub oraș.”

  11. Gabriel Dimisianu, ,,Nouă prozatori”, București, Ed. Eminescu, 1977, pp. 18-19: ,,«Scrisorile provinciale» (1976) adună mărturisiri de credință literară care au în miezul preocupărilor îndeosebi chestiunea legăturilor dintre ficțiune și realitate; modalitatea lui Bănulescu este a convertirii eseului în povestire, într-o vreme când are curs mai ales tendința opusă: atragerea epicului, a prozei către domeniul eseului. Cu deosebire o idee poate fi urmărită în țesătura acestor texte care au fie înfățișarea, convențională, a unor epistole, fie a unor evocări și portrete literare, fie, chiar, a unor povestiri în povestire, după formula epicului care-și propagă undele în mișcare concentrică: dacă realitatea este, pentru literatură, factorul prim, literatura, prin aporturile ficțiunii, exercită asupra realului o acțiune potențatoare și transfiguratoare de asemenea proporții încât, în cazul marilor creații, cu greu s-ar mai putea spune, confruntând cei doi termeni (realitate-ficțiune) care dintre ei apare mai pregnant și mai «adevărat» în reprezentările cititorului.”

  12. Alexandru Piru, ,,Istoria literaturii române de la început până azi”, București, Ed. Univers, 1981, p. 520: ,,Pornind de la reportaj («Drum în câmpie», 1960), Ștefan Bănulescu (n. 1929) publică șase proze apelând la fondul arhetipal, mitic și folcloric, ritualuri și practici obscure, ca și exotice, în genul încă nepublicatului Vasile Voiculescu, însă de un epic subțire, învăluit, nedeslușit («Iarna bărbaților», 1965). În «Mistreții erau blânzi» se caută un loc pentru îngroparea unui copil într-un pământ potopit de ape, ostil. În «Dropia», căutarea păsării de vânat e în același timp căutarea femeii greu de găsit.”

  13. Mircea Cărtărescu, ,,Postmodernismul românesc”, București, Ed. Humanitas, 1999, pp. 334-335: ,,Ștefan Bănulescu a anunțat inițial publicarea, sub acest nume [Cartea milionarului], a unei tetralogii, din care însă nu a apărut niciodată decât primul volum, «Cartea de la Metopolis» (Editura Eminescu, București, 1977). Acest prim volum este însă atât de suficient sieși, încât celelalte trei părți ar putea consta, pur și simplu, din tăcere. O altă posibilă explicație pentru abandonarea proiectului ar fi schimbarea curentului principal în proza românească de după 1980. Apropierea puternică de real a prozei optzeciste ar fi putut face ca tardo-modernismul mitic al cărții lui Bănulescu să apară destul de demodat. Cartea n-a fost însă uitată în cei douăzeci de ani trecuți de la publicarea ei și se bucură astăzi, ca și discretul ei autor, de o prețuire generală.”

    • Cartea dedicată postmodernismului românesc de Mircea Cărtărescu este, în bună măsură, o “odă generațională/generaționistă” — optzeciștii au făcut totul, au schimbat totul etc.

      Am admirat întotdeauna solidaritățile de generație, dar acest exercițiu spiritualo-moral prezintă suficiente capcane.

      Acestea fiind zise, nu știu ce să fac în fața unei afirmații precum cea de mai jos — să zâmbesc sau nu. Dar mai bine accept că așa este — uneori? deseori? — scrisul lui Mircea — plin de mister:

      “O altă posibilă explicație pentru abandonarea proiectului ar fi schimbarea curentului principal în proza românească de după 1980. Apropierea puternică de real a prozei optzeciste ar fi putut face ca tardo-modernismul mitic al cărții lui Bănulescu să apară destul de demodat.”

      Totuși, cred că observația cea mai potrivită de care mă simt în stare față în față cu citatul respectiv este: Hai să fim serioși!

      Dacă nu putem fi așa tot timpul, măcar din când în când ar fi o mare reușită.

      • Dorința dvs. din final merită o realitate serioasă…., reușită. Nu se poate însă din când în când. Ori, ori ! Cand ar veni momentul, nu va fi …., optzecistește vorbind.

      • Adresez şi eu sincere felicitări domnului Dorin Tudoran pentru Premiul PEN Club ce i-a fost decernat.

        Fara a interfera cu aprecierile critice privind opera lui Ştefan Bănulescu, precizez, în materie de istorie literară, ca pe acesta l-a afectat mai puţin traiectoria altor scriitori şi l-a preocupat mai degrabă faptul că scrierile sale realiste, mai puţin cele fantastice sau magic-realiste, erau efectiv nepublicabile în perioada comunistă. Dovadă stau atât memoriile apărute postum, “Elegii la sfârşit de secol” (Bucureşti: Editura Allfa, 1999), reproduse în ediţia de “Opere” vol. II (Bucureşti: Academia Română, 2005) cât şi ineditele publicate ulterior (neincluse în această ediţie), din care redau exemple mai jos:

        Ştefan Bănulescu, “Din Cartea Milionarului, Vol. IV, Epilog in Orasul Mavrocordat: “Cuvântul Autorului” şi Cap. 6: “Emil Havaet BorLat Porfirogenetul şi Calliope Geaygè,” Viaţa Românească nr. 11-12/2011, p. 11-25 (inedit, roman):

        “Răguşeala lui tata ameninţa să-mi cuprindă întreaga voce, priveam spre pălăria şi bărbuţa lui Havaet şi mi-am simţit mintea tăiată de amintirea nimicirii lui Ştefan Lăscăreanu pe care BorLat devenit comunist o pregătise ani de-a rândul şi o dusese cu răceală până la capăt.”
        https://stefanbanulescu.org/2018/05/24/din-epilog-in-orasul-mavrocordat/

        Ştefan Bănulescu, Din Cuvântul Autorului – “Condrat” (inedit, urmarea nuvelei “Mistreţii erau blânzi,” Viaţa Românească nr. 5/2008, p. 18:

        (În “Mistreţii erau blânzi” nu se va mai păstra decât numele personajului şi amănuntul cu moartea copilului). [..] De notat că proiectul de nuvelă Condrat se referă la pătrunderea comunismului, după 23 august 1944 – prin 1951 în satele Deltei Dunării.
        https://stefanbanulescu.org/2018/05/24/condrat/

        Sultana Bănulescu, “Nota legatarului,” Viaţa Românească nr. 5/2008, p. 18-19:

        “Potrivit unor contemporani, Bănulescu s-ar fi oprit din publicarea operelor sale fiindcă ar fi încetat din scris încă din vremea comunismului, iar potrivit altor contemporani, Bănulescu s-ar fi oprit din publicarea operelor sale fiindcă urmarea o perfecţiune iluzorie. Nuvela “Condrat,” urmarea nuvelei “Mistreţii erau blânzi,”dovedeşte fara putinţă de tăgadă ca în vremea comunismului majoritatea textelor lui Bănulescu erau, din start, nepublicabile.”
        https://stefanbanulescu.org/2018/05/25/sultana-banulescu-nota-legatarului/

  14. N. Steinhardt, ,,Monologul polifonic”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1991, pp. 347-348: ,,Mitologia, la noi, apare în proporții oarecum egale în literatura populară și în literatura cultă. Despre mituri în literatura populară s-a spus și s-a scris îndeajuns, pentru a mai fi justificată vreo stăruință. Este util și interesant, însă, a lua notă că au apărut și continuă să apară la noi cărți de literatură cultă în care predomină elemente mitice. Exemple: Sărmanul Dionis, Baltagul, Ion, Craii, Noaptea de sânziene, La paradis general, Vocile nopții, Băieți de fete, Povestirile lui Adrian Zografi, Cartea milionarului.”

  15. Nicolae Balotă, ,,Universul prozei”, București, Ed. Eminescu, 1976, p. 131: ,,Această dispariție a realului este figura esențială a imaginarului în prozele lui Bănulescu. Naratorul surprinde golul, urmărește negativul lucrurilor, vidul existenței. Asemenea cuvintelor din textul amintit [Mistreții erau blânzi], care dispar ori reapar din gol, obiecte și ființe sunt supuse unei evanescențe care e principala sursă a misteriosului din «Iarna bărbaților».”

  16. Întrerup notele bibliografice dedicate lui Ștefan Bănulescu pentru a-l felicita pe Dorin Tudoran, proaspăt laureat, pe 2 iunie 2018, al premiului ,,Doina Cornea”, abia instituit de către PEN Club România. Era cea mai potrivită alegere pentru prima decernare a noului premiu, și nu doar Magda Cârneci, președinta PEN Club România, ci toți cei implicați merită felicitați pentru inspirația avută. De asemenea, foarte frumoase și pline de bun-simț sunt și cuvintele de mulțumire ale celui premiat. Sursa informațiilor: observatorcultural, comentariul îmi aparține.

    • Mi-ați adus aminte de un pasaj din jurnalul lui Paul Goma. Un cetățean a fost întrebat de un reporter, cine este Paul Goma ? Răspunsul lui : “Una, Doina Cornea, care locuiește la Paris”. Iată că acum lucrurile devin și mai precise : Paul Goma este Doina Cornea care este Dorin Tudoran și locuiește la Washington.

  17. Mircea Eliade, ,,Jurnal”, volumul II. 1970-1985, ediție îngrijită și indice de Mircea Handoca, București, Ed. Humanitas, 1993, p. 103: ,,[23 aprilie 1973] Seara vine la noi și cinăm împreună la Quadrangle Club, poetul Cezar Baltag și soția. Au fost writers in residence la Iowa City, ca și acum câțiva ani Adrian Păunescu, Șt. Bănulescu, Marin Sorescu. Descopăr întotdeauna cu bucurie că se poate supraviețui, ca om și artist, într-o societate post-istorică.”

  18. Alex. Ștefănescu, ,,Ștefan Bănulescu”, în revista ,,România literară”, nr. 20/2001: ,,Cea mai bună nuvelă din volum [Iarna bărbaților] este, indiscutabil, prima menţionată în sumar – Mistreţii erau blânzi – , construită pe un subiect original şi dramatic (s-ar putea scrie un întreg studiu despre subiectele lui Ştefan Bănulescu, subiecte care ar stârni invidia chiar şi a scenariştilor din industria cinematografică americană, experţi în domeniu). Este vorba de un bărbat şi o femeie, Condrat şi Fenia, dintr-un sat pescăresc inundat de apele Dunării, care caută, deznădăjduiţi, un loc uscat pentru a-şi îngropa creştineşte copilul. Peregrinarea prin această Veneţie tragică are drept mijloc de transport o luntre veche, pe jumătate inundată şi ea, în care micul sicriu pluteşte rău prevestitor, în timp ce preotul dialoghează interminabil, cuprins de regretul de a se fi stabilit cândva, în tinereţe, în aşezarea uitată de lume. Imaginea de ansamblu este zguduitoare: Condrat, pescarul bărbos, cu ochii de un albastru spălăcit, tace împietrit de durere şi vâsleşte mecanic, preotul, pântecos, îmbrăcat în haine ponosite şi cu un picior de lemn întins a odihnă pe marginea luntrei, emite fraze după fraze, pe care i le risipeşte viforul năpraznic, Fenia, mică şi zgribulită, se micşorează parcă tot mai mult şi dispare în fundul bărcii, iar coşciugul miniatural, tăiat din lemn de salcie necojit şi acoperit cu o pânză groasă de cânepă, rămâne parcă singurul loc care mai păstrează puţină căldură. Luntrea cu muzicanţii groteşti Dache şi Laliu, apariţia fantomatică a Vicăi, femeia de o senzualitate neruşinată, hulită de întregul sat, ca şi trecerea lentă ca într-un vis a unei turme de mistreţi plini de noroi şi de promoroacă adaugă tabloului o notă stranie de un remarcabil efect artistic. Secretul nuvelei constă probabil în faptul că fantasticul apare difuz în plin realism, ca o fină aburire a marginilor geamului prin care privim înfricoşătoarea dezlănţuire a naturii şi disperata gesticulaţie a oamenilor aflaţi în primejdie.”

  19. Ștefan Borbely, “The Literary Pursuit of a Historian of Religions: The Case of Ioan Petru Culianu”, în “Memory, Identity and Intercultural Communication”, coord. Iulian Boldea, Roma, Edizioni Nuova Cultura, 2012, p. 34: “In the years when Culianu was a student and started to publish in several Romanian several magazines, the pressure of history and of official ideology drove many Romanian writers into a sort of aesthetic defensive, in which the split between ideology and art was converted in a twofold representation of fictional characters and space. A good critic, Nicolae Oprea, labeled it as the literature of the «imaginary provinces» (literatura provinciilor imaginare). Several writers (Mircea Ghițulescu: Omul de nisip; Eugen Uricariu: Vladia; Ștefan Bănulescu: Cartea milionarului etc.) conceived a sort of remote and marginal fictional geography, in which not only history ceased to function, but also all ideological or political pressures. The protagonists of these almost utopian spaces were strange and hieratical figures, interested in the secret sciences, in the art of esoteric learning and in religions far beyond common human understanding.”

  20. Aurel Sasu, ,,Dicționarul biografic al literaturii române”, vol. 1 A-L, Pitești, Ed. Paralela 45, 2006, p. 139: ,,[text Cornel Moraru] Autor al unei epici arhetipale, cu tendință vădită spre fantastic și parabolă, Bănulescu este adeptul cărții unice, care închide în sine un univers imaginar distinct, de o severă arhitectură a simbolurilor și sugestiilor tragice livrești.”

  21. ,,Dicționar cronologic. Literatura română”, coordonatori I. C. Chițimia – Al. Dima, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979, p. 751: ,,[text I. Oprișan] – Ștefan Bănulescu: Cartea de la Metopolis, roman alegoric și de atmosferă ce reprezintă prima parte a proiectatei tetralogii romanești Cartea milionarului. Parodiind istoria și aureolând legendar banalitatea existenței, Ștefan Bănulescu creează – în continuarea viziunilor din Iarna bărbaților (1965), uneori chiar cu aceleași personaje și simboluri – un univers fantezist, alcătuit din Câmpia Dicomesiei și orașele Metopolis și Mavrocordat, încărcate fiecare cu adânci semnificații morale și simbolice, în măsură să releve posibile înseilări de fapte, mergând de la superficial spre esențialitate. Roman-metaforă, direcționat spre formularea unor meditații asupra vieții, Cartea milionarului rămâne deficitară sub aspectul închegării epice. O acțiune propriu-zisă lipsește, romanul constituindu-se dintr-o suită de întâmplări mai mult sau mai puțin pitorești, ce-și păstrează o anume autonomie.”

  22. ,,Scriitori români”, coordonare și revizie științifică Mircea Zaciu, în colaborare cu M. Papahagi și A. Sasu, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1978, p. 71: ,,[text Ion Marcoș] Mai mult decât o tehnică, stilul lui Bănulescu înseamnă opțiune pentru calea medie a expresiei, o lecție de echilibru al forțelor. Lucrând împotriva tentației prime, a luxuriei metaforice, el a contribuit substanțial la reînnodarea firului cu tradiția «autenticității» din proza interbelică. Muntean prin natură, dispunând deci de acea vitalitate lexicală tipic sudică (suficiente pasaje de reportaj din volumul de debut o atestă), Bănulescu și-a de-muntenizat sistematic scrisul. Stilul rezultat în final este unul alb, funcțional, adecvat epicii dificile, de substanță, pe care o scrie. Experiența sa prefigurează tentativa de modernizare a tehnicii narative încercată de generația următoare, a romancierilor.”

  23. Constantin Ciopraga, ,,Personalitatea literaturii române”, Iași, Ed. Junimea, 1973, p. 256: ,,Asistăm oare la moartea interesului pentru natură? Lărgirea spațiului cunoscut, prin zborurile interplanetare, să se fi produs în dauna apropierii de natură? Memorabile fragmente simili-descriptive la Zaharia Stancu (Desculț, Pădurea nebună), la Marin Preda (emoțiile «marelui singuratic», copil, noaptea pe câmp), la Ștefan Bănulescu, în pagini cu resort fantastic, la Fănuș Neagu, seducător poet al singurătăților danubiene – lista poate continua – nu afirmă ambiții coloristice. Ele traduc, mai totdeauna, tropisme sufletești.”

  24. Marian Popa, ,,Dicționar de literatură română contemporană”, ediția a doua revizuită și adăugită, București, Ed. Albatros, 1977, p. 73: ,,«Iarna bărbaților» (1965, ed. rev. și ad. 1971) e un eveniment în evoluția nuvelei postbelice. Proza practicată este încadrabilă în sfera realismului mitologic; în strânsă legătură cu implicațiile folclorice, fantasticul constituie o altă caracteristică. Fiecare nuvelă abundă în simboluri aparținând unui ezoterism folcloric impracticabil fără o cunoaștere a izvorului; compoziția tinde către crearea de atmosferă; există un cadru istoric neprecizat, subtilizat prin rafinamente simbolice și prin excluderi de detalii materiale de circumstanțializare.”

    • Am aprobat acest citat, dar cu strângere de inimă fiindcă nu cred că pe Ștefan Bănulescu l-a interesat vreodată opinia unui haidamac al lui Eugen Barbu și sursă a Securității. V-aș rămâne îndatorat dacă ați uita să-l “invitați” pe viitor pe dl MP în acest spațiu. Cu mul’umiri.

      • Știam câte ceva dar, după ce m-am mai documentat, înțeleg că a călcat rău pe bec… Mi-am zis inițial că intră în categoria Ion Caraion, Nicolae Balotă, dar știm de la Dante că Infernul are mai multe bolgii, nu doar una…

        • Nu e deloc în categoria Balotă, Caraion, Paleologu și alții, care au făcut ani grei de pușcărie și au fost forțați să accepte pactul. MP a fost un găinar, a colaborat din plăcerea de a face rău oamenilor, răul pe care îl făcea unor scriitori înjurându-i la comanda “Patronului” (aka Eugen Barbu) i se părea prea mic, fugit în Germania (sau “fugit”?), a încercat chiar o angajare la Europa liberă, numai că cei de acolo aveau informația exactă despre această lepădătură. Un mercenar jegos, cu un ego Himalaya.

  25. Nicolae Prelipceanu, ,,Zece ani fără Ștefan Bănulescu”, în revista ,,Viața Românească”, nr. 5/2008: ,,Dar viața socială, pe care o presupunea funcția sa de la Uniune, nu era una potrivită pentru Ștefan Bănulescu, un scriitor mai degrabă retras în sine și în lumile sale fabuloase decât avid de întâlniri și pălăvrăgeală. Și tocmai acest om, retractil în fond, era acolo, în biroul său de la etajul Casei Vernescu, totdeauna dispus să primească pe oricine dintre confrații săi și să-i asculte, chiar dacă se va fi plictisit de moarte de toate acele revendicări absurde și, unele, prostești care-i erau expuse de te miri cine. Mă gândeam uneori cum se irosesc zilele unui scriitor care, poate, ar fi scris alte pagini memorabile exact în acel timp. Sau poate ar fi continuat să cizeleze ceea ce pusese deja pe hârtie.”

  26. Cristian Teodorescu, ,,La pescuit cu Ștefan Bănulescu”, în revista ,,România Literară”, nr. 21/2008: ,,Mircea Nedelciu urma să-şi boteze fetiţa. Era în 1988. Ne-am dus la un pescuit alimentar. Mircea l-a invitat şi pe Ştefan Bănulescu. Marele nostru prieten vedea tot mai prost, dar nu ţi-ai fi dat seama după cum mergea. Ne-am dus pe malul unei bălţi de lîngă Olteniţa. Era o zi călduroasă. Bănulescu şi-a ales un loc fără stuf, la distanţă de noi. Avea două lansete vechi şi două undiţe chinezeşti din lemn de piper. Mircea pescuia cu undiţa lui de bambus şi cu una de stuf, de la mine. Era o baltă de caras pe care se puteau face concursuri pentru ghinionişti pentru a-i vindeca de complexe. Am plecat devreme de-acasă. Cînd a auzit că urma să-l luăm pe Bănulescu de acasă la o anumită oră, soţia mea, şoferul familiei, care avea o relaţie lejeră cu timpul, mă grăbea, să nu întîrziem. Ajungem mai devreme cu cîteva minute acasă la Bănulescu. Bătrînul prozator ne aştepta în stradă, îmbrăcat în vechiul său costum cărămiziu. Singura concesie pe care o făcea expediţiei noastre la pescuit era că nu-şi pusese cravata. Eu mă îmbrăcasem cu nişte pantaloni uzaţi şi cu o cămaşă care avusese zile mult mai bune. Pe drum, îl întreb pe Bănulescu dacă urma să avem şi vreo întîlnire literară la Olteniţa. Din cîte ştia el, nu, dar se ducea atît de rar la pescuit în ultima vreme, încît simţea nevoia să marcheze şi vestimentar acest eveniment. Şi, mai era ceva, ne întîlnim cu oameni. Dvs. sînteţi tînăr, îmi spune. Vă ajunge un zîmbet pentru a compensa o ţinută mai puţin supravegheată. El nu mai avea acest privilegiu.”

  27. Eugen Negrici, ,,Iluziile literaturii române”, București, Ed. Cartea Românească, 2008, p. 172: ,,După 1965, constatăm, însă, apariția unei pleiade de prozatori care deprinseseră meșteșugul marilor alcătuiri narative și începuseră să prindă gustul analizei, al problematizării, al alunecării în fantastic, al multiplicării planurilor și al complexității stilistice. Prin Nicolae Breban, Eugen Barbu, Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Constantin Țoiu, Gabriela Adameșteanu, Mircea Ciobanu, Ștefan Bănulescu, Sorin Titel, George Bălăiță, Ștefan Agopian etc., proza românească părea să întindă abia acum aripile spre un nou mare început.”

  28. Ioana Revnic, ,,Scrierile lui Ştefan Bănulescu, în câteva eşantioane”, în revista ,,România Literară”, nr. 35/2009: ,,Dacă nu l-aş fi văzut pe Ştefan Bănulescu în fotografiile reproduse în manualul de liceu sau pe coperta a patra a unor volume ale sale, aş fi fost tentată să mi-l imaginez ca pe un alt Eminescu la nouăsprezece ani, cu chipul pătruns de o seninătate eterică, emanând delicateţe şi un aer de superioară detaşare. Nu am întâlnit încă pe cineva care să nu fi fost uşor dezamăgit, sau, dacă nu, surprins atunci când a văzut pentru prima oară o fotografie a scriitorului înfăţişându-l – aproape invariabil – trist, chinuit, cu o oarecare fereală în privire şi în întreaga lui fiinţă. Altminteri, toţi cei care l-au cunoscut de-adevăratelea vorbesc despre proverbiala discreţie cu care Ştefan Bănulescu şi-a asumat ori şi-a trăit destinul.”

  29. Virgil Ierunca, ,,Subiect și predicat”, București, Ed. Humanitas, 1993, pp. 58-59: ,,De când a apărut, din 1962, Mircea Popescu a făcut din Revista Scriitorilor Români o publicație a tuturor tendințelor culturale și estetice din exil. În ce-l privește, el a dus aici campanii împotriva răstălmăcirilor realist-socialiste, dar – spirit deschis – în anii de relativă liberalizare de după 1964-65, Mircea Popescu a salutat dezghețul din țară, publicând texte de Ștefan Bănulescu, Marin Sorescu și Ion Negoițescu și a scris articole entuziaste nu numai despre aceștia, ci și despre Ion Țuculescu sau Ana Blandiana.”

  30. Mircea Zaciu, ,,Jurnal”, vol. 1, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1993, p. 123: ,,[30 mai 1980] Abia pe la 14 reușim să trecem la ordinea propriu-zisă a ședinței. Se fixează lista candidaților pentru ocuparea postului de director al Editurii Cartea Românească, în locul lui Preda. Propuși de birou: Bălăiță, Bănulescu (se recuză), E. Jebeleanu (se recuză), C. Țoiu, D. R. Popescu, Marin Sorescu, C. Leu, Fănuș Neagu, Geo Dumitrescu (se recuză). Mai sunt propuși din sală A. Buzura, E. Simion, D. Trancă (propus de Balaci, bănuim că la sugestia lui M., ori impus de mai sus, ca funcționar cuminte, spre protestele sălii). E însă… membru al Uniunii, deci e trecut pe listă. Mai e înscris și Titus Popovici, apoi lista se închide. Condițiile cerute «de sus»: membru al U. S., membru de partid, vechime de cel puțin 12 ani în muncă, studii superioare.”

  31. Luminița Marcu, interviu luat de către Robert Șerban, în revista ,,Vatra”, nr. 8/2017: ,,Ştefan Bănulescu, de pildă, cu extraordinara lui Carte de la Metopolis, încă nu e la fel de preţuit, canonic vorbind, ca singurul Eugen Barbu digerabil, cel din Groapa. Încă vorbim şi scriem cu un fel de veneraţie despre Zaharia Stancu şi rizibilul său Desculţ, o carte de o naivitate tehnică şi psihologică demnă de un elev mediocru de clasa a VIII-a seral.”

  32. Monica Spiridon, ,,Ștefan Bănulescu. Monografie, antologie comentată, receptare critică”, Brașov, Ed. Aula, 2000, p. 40: ,,Cartea Milionarului este construită, de asemeni, după rețeta bizantinizării, căci se comentează în timp ce se scrie. Prozatorul Ștefan Bănulescu joacă dublu, ca și Filip, încercând și reușind până la un punct să ne dirijeze și să ne programeze lectura. Fiindcă, în ultimă instanță, interpretarea fictivizată a lui Marosin citește și interpretează cartea sa.”

  33. Constantin Stan, ,,Cerneala simpatică. Mistreții erau blânzi”, text din 30.01.2011, reprodus de pe blogul scriitorului: ,,Volumul din 1965 al lui Ştefan Bănulescu «Iarna bărbaţilor» (nuvele) se deschide cu «Mistreţii erau blânzi» şi, întâmplător sau nu, oricum simptomatic, continuă cu «Dropia». Sunt povestirile care fixează un univers, un stil şi un nume pentru proza noastră. Sunt, în opinia mea, cele mai bune pagini scrise vreodată de Bănulescu, care nici în volumul său de debut şi nici în cele ulterioare nu va mai reuşi să ofere texte perfect conduse, închegate, pline. La lectura de-acum, cele mai multe texte ale lui Bănulescu nemulţumesc prin aerul de provizorat, de neterminat pe care le degajă. Chiar dacă ele sunt bine scrise, niciodată nu se încheagă. Sunt piste abandonate, sunt treceri de la un plan şi de la un registru la altul fără motivaţii estetice. Cele două nuvele sunt însă exemplare şi, supremă probă a relecturii, îşi păstrează prospeţimea şi un ridicat grad de atractivitate pe tot parcursul textului. Mi se pare cu totul remarcabilă această calitate a celor două nuvele; de a rezista după o jumătate de secol în care s-au petrecut multe in literatura noastră şi a lumii şi care ar fi putut modifica re-lectura.”

  34. Nicolae Scurtu, ,,Însemnări despre debutul lui Mircea Iorgulescu”, în revista ,,România Literară”, nr. 23/2012: ,,Acum putem consemna că «Revista nouă» a apărut, doar, într-un singur număr [în 1966], şi acela de probă, care nu s-a difuzat, întrucât cenzura nu a acceptat tipărirea întregului tiraj. «Revista nouă. Publicaţie de literatură, artă, cultură» avea un prestigios colegiu de redacţie, iar cei care coordonau periodicul erau redactorii responsabili: Ştefan Bănulescu, Nicolae Manolescu şi Ion Bălu. Era proiectată să apară lunar, având şaisprezece pagini, format mare. Se remarcă în paginile acestei efemeride literare colaborările şi contribuţiile lui Vasile Voiculescu, Taşcu Gheorghiu, Dinu Pillat, Adrian Marino, Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, Ion Bălu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu şi C. Stănescu. Publicaţia a iniţiat o rubrică specială de critică literară, sugestiv intitulată Breviar, unde debutează, de fapt, tânărul, foarte tânărul Mircea Iorgulescu, în vârstă de douăzeci şi trei de ani, cu o recenzie la cartea recent apărută a lui Ion Vitner. În cadrul acestei rubrici mai întâlnim colaborările lui Laurenţiu Ulici şi G. Ladima, care e, de fapt, pseudonimul domnului Nicolae Manolescu.”

  35. Ion Simuț, ,,Crepusculul bizantin”, în revista ,,România Literară”, nr. 1/2006: ,,Utopia din Cartea Milionarului nu trebuie privită în sine, ca rezultat al invenţiei situate în afara oricărui comentariu. Proza lui Ştefan Bănulescu cere o lectură mai complexă. Ea ne arată atât modul de constituire a imaginarului, de instituire a unei lumi, cât şi modul în care această lume ar trebui interpretată. Ştefan Bănulescu pune o oglindă în faţa crepusculului bizantin al Metopolisului. Narcisismul creaţiei este dublat de narcisismul interpretării incluse în textul întemeietor. Act de multiplicare vicioasă a unei estetici decadente, dar şi de salvare a unei lumi ce – altfel – ar fi pierit iremediabil.”

  36. Ioan Radu Văcărescu, ,,Inefabilul și viața provizorie: scrisori imaginare din Dicomesia”, în revista ,,Transilvania”, nr. 10/2009: ,,Desigur, în Cartea Milionarului vom avea de-a face cu ambele viziuni și modalități narative: pe de-o parte, fapte, întâmplări și personaje inefabile, așa cum stă bine peisajului provinciei bănulesciene, pe de alta, «vieți provizorii» care dau naștere (dar nu cu obstinență) unor pasaje «fantastice» și care rotunjesc stranietatea locurilor și apetența insațiabilă a metopolisienilor, dicomesienilor și mavrocordaților, dincolo de deosebirile dintre ei, pentru mit, fie el ancestral, fie născut azi, către seară, după întâmplarea exemplară de dimineață, pentru a da naștere unei «povești inventate».”

  37. Marcel Corniș-Pope, John Neubauer (editors), “History of the Literary Cultures of East-Central Europe: Junctures and Disjunctures in the 19th and 20th Centuries. Volume III: The Making and Remaking of Literary Institutions”, Amsterdam – Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, 2007, p. 59: “In Romania, the political Thaw started belatedly and came to an early end under the increasingly repressive Ceaușescu regime. «Luceafărul» started in 1958 as a communist magazine for young writers but came to promote by the mid-60s innovative modernist writers. Novelist and editor Ștefan Bănulescu strengthened the trend after 1968 by featuring the poets Marin Sorescu, Cezar Baltag and Dorin Tudoran, the fiction writers Nicolae Velea, Fănuș Neagu and Norman Manea, as well as the critics Nicolae Manolescu, Lucian Raicu and Mircea Martin. Unfortunately, the magazine lost much of its innovative strength by the mid-1970s and adopted an officially sanctioned nationalist line. Dissident writers like Dorin Tudoran were expelled from its board.”

  38. G. G. Neamțu, Ioana Bot (coordonatori), ,,Limba și literatura română pentru grupele de performanță. Clasele IX-XII. Programa • Ghidul profesorului”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2004, p. 128: ,,[text Maria Muthu] Un corespondent al golului este ceața, care șterge conturele și facilitează intruziunea elementului fantastic realizat prin negație. Ambele motive, unul abstract (golul) și celălalt mai concret (ceața) conlucrează în procesul de reprezentare narativă a ceea ce proza noastră scurtă postbelică a numit, prin Fănuș Neagu, Marin Preda și Ștefan Bănulescu, «conștiința buimacă».”

  39. Bogdan Popescu, ,,Satul F. înainte de Bănulescu (chipuri, istorii, mentalități)”, în revista ,,Caiete critice”, nr. 10-11/2008: ,,Târziu, abia prin 1988 (când publică – dovedind destulă discreție – în «Viața Românească» fragmentele intitulate «Din Memoriile unui om tânăr»), ajuns la vârsta înțelepciunii și a bilanțului, Ștefan Bănulescu începe să scoată la iveală amintiri din copilăria sa la Făcăieni (adevărate și măiastre proze, în care cu greu – și chiar fără folos – să încerci a separa elementul strict biografic de cel artistic), iar în interviurile acordate cu destul de puțină vreme înainte de moarte face referiri mai concrete la cele ce l-au înconjurat în primii ani ai vieții. Și această îndelungă trecere sub tăcere (până în 1988) a satului copilăriei poate avea un motiv plauzibil, în afară de cel social-politic-istoric (de după al doilea război mondial), al familiei de chiaburi simpatizanți ai vreunui partid «nedemocrat», care susținuse exploatarea omului de către om.”

  40. Ileana Mălăncioiu, ,,Umbra din jurul lui Ştefan Bănulescu”, în revista ,,România Literară“, nr. 30/2000: ,,Cu toate că Ştefan Bănulescu a dictat aceste pagini [«Elegii la sfîrşit de secol»] sfidînd întunericul ce tindea să pună stăpînire nu doar asupra sa, ci şi asupra lumii din jur, refuzînd ficţiunea pentru a-şi spune răspicat părerea despre ce s-a-ntîmplat spre acest sfîrşit de secol, cînd vămile unei ţări din Est puteau să devină un fel de vămi ale morţii, pîrlitul de nuvelist care a creat scenele de neuitat din Iarna bărbaţilor se face simţit şi în memorialistica sa. Ceea ce mă face să repet după el că numai Monsieur Costache Negruzzi, care poate că-l urmăreşte încă, este de vină.”

  41. Bianca Burța, ,,Monografie. Georgeta Horodincă, «Ștefan Bănulescu sau ipotezele scrisului»”, în revista ,,Observator Cultural”, nr. 154/2003: ,,Prozatoarea, traducătoarea și criticul literar Georgeta Horodincă se întâlnesc pe terenul unei monografii pe cât de minuțioase în demersul analitic, pe atât de expresive: ‘Ștefan Bănulescu sau ipotezele scrisului’. Autoarea, care a tradus și a publicat în franceză două volume de nuvele ale prozatorului, ‘Quand les sangliers étaient doux’ (1996) și ‘Yasmina’ (1998) – versiunea franceză a ‘Cărții de la Metopolis’ urmând să vadă și ea lumina tiparului în curând – , mărturisește cu modestie într-o Lămurire preliminară că monografia de față reprezintă în primul rând o ‘lectură de traducător’, înfiripându-se din notele și din reflecțiile pe care textul alambicat al lui Ștefan Bănulescu i le-a impus traducătoarei. Discursul critic al Georgetei Horodincă, preocupat tot timpul de relevarea adecvată a unei intentio operis, își datorează expresivitatea înțelegerii în profunzime a textului – comprehensiune ce decurge din identificarea cvasiperfectă, erotică (în accepțiunea lui Susan Sontag) cu textul.”

  42. Simona Vasilache, ,,Străini în câmpie”, în revista ,,România Literară”, nr. 39/2014: ,,Personajele din Iarna bărbaţilor (Editura pentru Literatură, 1965), debutul în proză al lui Ştefan Bănulescu, sunt fie dezrădăcinaţi, ori inşi pe care comunitatea îi refuză, sau oameni care nu se trag dintr-un neam ca toţi oamenii. Titlul volumului de povestiri trimite la o camaraderie de campanie, şi pare să fie aşa, între cei care se strâng să spună sau să asculte poveşti, dar e doar unul din mirajele câmpiei. În afară de Condrat, cel care umblă, însoţit de un popă beteag, cu darul vorbitului meşteşugit în somn, după o palmă de pământ unde să-şi îngroape copilul, în delta potopită de ape, mai toţi nu ştiu ce vor, deşi un dor imprecis îi mână să caute şi să povestească. Miron, străin de locuri şi de alegerile chibzuite pe care orice gospodar trebuie să le facă în viaţă, caută dropia, o fată pe care n-a peţit-o la timp şi care s-a dus, mai mult capturată decât măritată, după unul mai venetic decât el, din ciudatul neam al lui Dănilă, despre care se spun multe. Răscolit de un cântec lăutăresc – toate povestirile au o muzică a lor, şuierat de ape sau de ierburi înalte şi pârjolite, blestem sau descântec purtate pe vânt – , Miron o ia pe urma fetei, dispărută fără semne. Nu găseşte decât bănuieli de lucruri necurate, dar nu zăreşte dropia. Întors în sat după mulţi ani, participă la un soi de vânătoare colectivă, prin arşiţa dătătoare de iluzii, de pasăre fantastică, scumpă la vedere. Este, însă, un fantastic căruia oamenii Bărăganului îi dau târcoale cu naturaleţe, fără spaime, doar cu un soi de precauţie ritualizată, călăuzită de semne, pe poteci bătătorite din bătrâni. Un fantastic care pe ei nu-i scoate din ale lor, însă are, asupra cititorilor, efectul otrăvurilor dulci. De surpriză pe care nu apuci s-o digeri, într-atât de lent-cinematografic îţi trage Bănulescu realitatea de sub picioare. Ca în antologica scenă a sosirii mistreţilor (blânzi), din care Vica, stricata izgonită, poate pe nedrept, din sat, din răzbunarea unui bărbat, şi care caută un colţ de pământ neinundat unde să-nchidă ochii, o anunţă ca pe o catastrofă, în vreme de Condrat şi ceilalţi fârtaţi o primesc ca pe o revedere cu vechi prieteni”.

  43. Tudorel Urian, ,,Melancolii de critic literar”, în revista ,,România Literară”, nr. 51-52/2003: ,,Un om care a contat enorm în destinul literar al lui Gabriel Dimisianu (şi nu numai, se pare că a fost primul care a pariat pe scriitori precum Nichita Stănescu, Ştefan Bănulescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Grigore Hagiu, Matei Călinescu) a fost Paul Georgescu, cel care i-a oferit primul post de corector la «Gazeta literară». Portretul foarte nuanţat realizat de Gabriel Dimisianu pune în evidenţă personalitatea contorsionată a acestui scriitor, adesea greşit înţeles”.

    • Domnule Ontelus,

      Va multumesc mult pentru efortul dvs. de publicare acestei serii de citate despre Stefan Banulescu.

      Revin insa, dupa obiceiul meu, cu o precizare de istorie literara pentru a nu lasa cititorii cu o impresie eronata: desi in articolul “Melancolii de critic literar” Tudorel Urian emite despre Paul Georgescu ipoteza “se pare că a fost primul care a pariat pe scriitori precum Nichita Stănescu, Ştefan Bănulescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Grigore Hagiu, Matei Călinescu” in cazul lui Stefan Banulescu aceasta ramane doar… o ipoteza.

      Paul Georgescu, ca si multi altii, a publicat aprecieri critice ale nuvelelor lui Banulescu (odata reunite in volum) pe care nu este rolul meu sa le comentez. Insa cariera lui Stefan Banulescu la Gazeta literara (unde a fost coleg cu unii din scriitorii mentionati mai sus) nu i se datoreaza lui Paul Georgescu, ci lui Zaharia Stancu, iar relatiile dintre Stefan Banulescu ca redactor si Paul Georgescu ca redactor-sef au fost extrem de tensionate. Banulescu l-a acuzat pe Georgescu de practici abuzive cum ar fi falsificarea semnaturii lui Banulescu pe articole care nu-i apartineau si erau moralmente compromitatoare, precum si incasarea de onorarii care i s-ar fi cuvenit.

      Despre rolul lui Stancu in angajarea lui Banulescu la Gazeta literara: “Cronologie,” in Stefan Banulescu, Opere (Bucuresti: Academia Romana, 2005), vol. I, p. XLIII

      Acuzatiile aduse de catre Banulescu lui Georgescu apar in: “Sfarsit in zapada” (evocare a lui Nicolae Velea) in Opere, vol. II, p. 64 si “O lunga spovedanie” (interviu acordat lui Grigore Ilisei Iasi, aprilie 1997), Opere, vol. II, p. 386-387

      Despre antagonismul dintre Banulescu si Georgescu au mai scris Sami Damian in “Aruncand manusa” (Bucuresti: Editura Du Style, 1999) p. 246-247, citat in aparatul critic al editiei de Opere, vol. II, p. 960; precum si Gabriel Dimisianu, “Amintiri dintr-o tipografie,” Romania literara nr. 31/2003 si “Ana Ipatescu 15,” Romania literara nr. 17/2007.

      Cea mai obiectiva marturie este cea a dlui Dimisianu in http://www.romlit.ro/index.pl/amintiri_dintr-o_tipografie

      Precizari suplimentare contine textul de memorialistica al lui Stefan Banulescu, “O zecimala cu ecou la intreg: Domnul Paleologu, Paul Georgescu si Domnii Bentoiu,” care va fi publicat in aceasta toamna in revista Viata Romaneasca si pe care sper sa il cititi cu placere. Il voi semnala la aparitie pe site-ul https://stefanbanulescu.org/

      • Vă mulțumesc pentru comentariu și precizări. Cât despre aceste citate reproduse, ele sunt, în egală măsură, rod al prețuirii mele pentru doi mari scriitori români postbelici: Ștefan Bănulescu și Dorin Tudoran.

  44. Gabriela Gheorghișor, ,,Recenzii”, în revista ,,România Literară”, nr. 23/2011: ,,Bogdan Popescu, Banul de Aur sau Viaţa din opera lui Ştefan Bănulescu, Prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010, 366 p. Bogdan Popescu s-a afirmat ca autor de proză realist-magică, prin volumul de povestiri Vremelnicie pierdută şi prin romanul Cine adoarme ultimul. În această cercetare (la origine, teză de doctorat), previzibila sa fascinaţie pentru opera bănulesciană se îndreaptă, ca-ntr-o mişcare de reflux, către personalitatea care a generat-o. Banul de Aur sau Viaţa din opera lui Ştefan Bănulescu este o biografie romanescă a părintelui Cărţii Milionarului. Însă romanescă nu înseamnă aici romanţată. Biograful, sârguincios în strângerea datelor şi meticulos în asamblarea lor, nu fantazează pe marginea documentelor, ci narativizează factologia, transformând-o într-o poveste de viaţă captivantă. Iar la montajul narativ, care evidenţiază etapele formării şi răscrucile din evoluţia scriitorului, se adaugă stilul expresiv şi găselniţa intertitlurilor analitice (preluată chiar de la Bănulescu). Volumul lui Bogdan Popescu dovedeşte, dincolo de miza lui strict informativă, faptul că istoria literară, anosta Cenuşăreasă a studiilor de literatură, poate deveni o prinţesă fermecătoare graţie unui condei inspirat. În cadrul Colocviilor Romanului Românesc Contemporan de la Alba Iulia, Banul de Aur… a obţinut Premiul pentru exegeza romanului românesc. Cartea are, fără îndoială, calităţi remarcabile. De asemenea, e adevărat că, într-un mod «detectivistic», autorul ei caută corespondenţe între ficţiunile lui Bănulescu şi realitatea lumii prin care a trecut şi pe care a cunoscut-o prozatorul (locurile, oamenii şi legendele Făcăienilor, Călăraşilor etc.). Dar Bogdan Popescu nu încearcă, sainte-beuve-ian, să explice opera prin biografie. El ştie, ca şi Bănulescu (care «scormonise» prin Prislop după «cheile» creaţiei rebreniene), că «literatura mare n-are chei». Banul de aur… luminează culisele spectacolului extraordinar al scrierilor bănulesciene (sursele de inspiraţie, experienţele existenţiale şi culturale ale «regizorului»), însă nu comentează spectacolul propriu-zis. Nu sporeşte în niciun fel interpretarea anterioară a operei. Importanţa demersului vine din altă parte: prezentarea detaliată şi comprehensivă a traseului biografic al unui scriitor trăitor sub vremi şi creator în răspărul lor; conturarea profilului psihologic şi spiritual al unuia dintre cei mai valoroşi şi originali prozatori români postbelici: un ins enigmatic, discret, laborios, obsedat de perfecţiune, «răbdător şi tăcut ca o broască ţestoasă».”

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *