Echilibru precar

 

Sculptură de Nazar Bityk

 

Viața mea –

un strop de ploaie alunecând

pe arsura briciului

 

dedesubt

toasturi fierbinți așteptând-o

ca pe o icră roșie

 

rubinul ei rece

desăvârșindu-se

sub pielea deja ofilită.

(30 iunie 1982)

Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. Sper să nu fie nevoie să fim integrați în absolut, fiecare dintre români, înainte de a ne integra real în NATO și UE….Aveam o vorbă, noi, românii, odată : “mai e mult până departe ? »…
    La mulți ani !

  2. La Mulți Ani! Sănătate, inspirație, voioșie. Frumos poem. Pînă la urmă, asta poate e viața poetului, echilibru precar, cel care te costă, te consumă cel mai mult. Dar, pînă la urmă, poate merită…

  3. Dorin Tudoran, ,,mă numesc ioan”, din volumul ,,Mic tratat de glorie” (1973):

    ,,mă numesc ioan şi sunt chiar aşa
    n-am nimic să vă spun
    eu am văzut bicicliştii spălându-se noaptea
    în culori scoase din fântână
    mă numesc după cum v-am spus ioan
    şi-am văzut delfinul vecinului meu
    îmblânzind o lacrimă rostogolită peste casele noastre
    şi vă repet
    mă numesc ioan”

    • Adevărul a rămas același — “mă numesc ioan și n-am nimic să vă spun..” În afară de, Mulțumesc.

  4. Dorin Tudoran, ,,Nesfârșita pribegie”, din volumul ,,De bună voie, autobiografia mea” (1986)

    ,,Erau doi.
    N-a fost nevoie să ne-o spună –
    am ştiut din prima clipă
    că sunt cărturari.
    Părăsiseră Alexandria
    după ce-şi sfâşiaseră hainele
    de pe ei
    văzând cum se mistuie-n foc Biblioteca
    în vreme ce
    ştiinţa niciunuia din marii învăţaţi
    ai cetăţii
    nu putea face nimic.
    Când ne-au spus că e timpul să plece
    am regretat; ne obişnuiserăm cu ei.
    În semn de mulţumire
    spuneau
    pentru găzduirea ce le-o dasem
    n-aveau altceva să ne dăruiască
    decât un săculeţ plin cu cenuşă
    din ceea ce fusese
    marea minune a lumii.
    L-au pus cu umilinţă
    pe un raft al bibliotecii noastre.
    La puţină vreme după plecarea străinilor
    casa noastră arse din temelii –
    focul, pare-se, a izbucnit
    dinspre cărţi.
    Aşa a început
    nesfârşita noastră pribegie.
    N-am luat cu noi
    decât o mână din cenuşa
    încă fierbinte –
    o purtăm la gât
    în săculeţe de piele.
    Ne rugăm de găzduire.”

  5. George Bacovia: ,,Un gol istoric se întinde/ Pe-aceleași vremuri mă găsesc”… Monica Lovinescu, ,,Posteritatea contemporană. Unde scurte III”, București, Ed. Humanitas, 1994, pp. 283-284: ,,[30 aprilie 1982] Și atunci, cine este vinovatul? Dorin Tudoran, bineînțeles, care îl ponegrește, îl «denigrează» și care este un neîmplinit (ce să faci dacă n-a învățat și el să se împlinească, după cum e moda acum, copiind din alții?), un neîmplinit deci, definit de «subțirimea» și «micimea talentului». Alte argumente? Niciunul, deoarece Ion Lăncrăjan nu și-a propus – ne mărturisește el – să lămurească «stările sufletești prin care trece acest ins ciudat» (Dorin Tudoran, și nu Ion Gheorghe, deoarece «ciudat» în România este să nu recunoști plagiatul ca un bun câștigat al literelor naționale).”

  6. zvon de psalm// datori Îți suntem cu mulțumire Doamne/ ne ajuți să îndurăm zădărnicia/ ușor nefiind să ții dreapta socotință/ între himerele oamenilor și tainele cele necuprinse cu mintea/ căci depărtatu-s-a de la om a simțurilor și gândurilor pază/ întru deșartă risipire/ recolta celui viclean e mai mare ca oricând Dumnezeule/ oameni grupuri țări măcinate-s de fărădelege și dihonie/ la grea-ncercare-i pusă nădejdea/ fiindcă moartă pare vremea/ o curgere seacă de-un sălciu cumplit/ cu fantoșe grotești jalnice marionete/ mânate în acțiune de rușinoase porniri/ încât rugămu-ne Ție ocrotește-ne pe noi nevrednicii/ și în veci să fie slava Ta Doamne Dumnezeule Amin

  7. Poetul Dorin Tudoran aparține neomodernismului postbelic, împreună cu alți autori care au încercat și reușit, în pofida cenzurii epocii, dar și a prejudecăților inerente unui regim totalitar, să exprime un elan creator cât mai puțin afectat de zgura ambientală, în orice caz în opoziție cu realismul socialist halucinant al perioadei 1948-1963. Este vorba despre autori precum: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Șerban Foarță, Daniel Turcea, Cezar Baltag, Cezar Ivănescu, Grigore Hagiu, Marius Robescu, Mircea Dinescu, Mircea Ciobanu. Împărtășim punctul de vedere al lui Eugen Simion, dar și al altor istorici literari, potrivit căruia poezia românească, în general, dar cu precădere aceea publicată în condițiile speciale presupuse de dictatură este superioară oricărei alte manifestări literare, excepțiile prozatorilor nefăcând decât să confirme regula enunțată. Și, logic vorbind, e firesc să fie așa, întrucât poezia e nu doar nucleul dur al literarității, dar și o formă esențializată de manifestare omenească, dincolo de orice bariere, în afara acelora intrinseci, ale limbii în care sunt scrise textele poetice. Putem aprecia, fără a greși foarte mult, deși ne asumăm subiectivitatea punctului de vedere, că poezia anilor 60 și 70 ai secolului trecut constituie nu doar o formă de protest față de minciuna totalitară, ci și o garanție că umanul, chiar în condiții vitrege, ba unii ar plusa și ar spune că tocmai în asemenea condiții, nu se pierde pe sine, ci supraviețuiește, chiar chinuit, ciuntit, întru splendoarea libertății, care nu poate fi decât spirituală…

  8. Modernitatea târzie sau postmodernitatea ultimelor trei-patru decenii a adus cu sine, în privința literaturii, o mutație de paradigmă ce a fost oarecum oficializată prin atât de controversatul Premiu Nobel pentru Literatură obținut de către Bob Dylan, în 2016. Cei care evaluează din perspectivă modernă, clasicizată în deja seculara sa istorie – în funcție de criterii diferite, tradiția modernității începe fie cu Renașterea, în secolul al XIV-lea, fie cu Luminile veacului al XVIII-lea – ar putea invoca, analogic, episodul avangardelor literare și artistice din prima jumătate a secolului al XX-lea. Însă lucrurile sunt cu mult mai complicate, fiindcă atât fenomenul corectitudinii politice, dar și democratizarea fără precedent, prin tehnologie, a accesului la cultură și educație determină transformări societale și mentalitare profunde, încât grila de lectură din anii 60-70 ai secolului trecut nu prea mai e valabilă astăzi, când marketizarea bunurilor simbolice și relativismul răstoarnă vechile ierarhii și subminează însăși ideea de autoritate, iar drept corolar, problematizează într-o manieră fără precedent misiunea consacrată a istoriei și criticii literare.

  9. copacul animal (în memoria lui gellu naum)// înserarea se mai prelungește puțin/ vălătucii eclipsei înconjoară camera și planeta suferă discret/ rămăseseră cu privirea ațintită asupra norilor/ urme de neant chimic/ sălbatică încleștare de forțe întru nepăsătoarea plimbare a șoricelului/ arborele de sequoia s-a înălțat sus de tot/ confundându-se cu cerul/ ghinion – expirase șoricioaica/ iar furnicile nu pot imagina altceva în afara planului prestabilit

  10. In memoriam Sanda Stolojan, decedată pe 2 august 2005: ,,A existat o vreme când nu reuşeam să mă eliberez de obsesia Exilului românesc, de problemele României încătuşate. Astăzi, odată cu sfârşitul comunismului şi cu integrarea noastră profundă şi firească în viaţa pe care o ducem în Franţa, perspectiva s-a schimbat, timpul angajării şi al acţiunilor dictate de evenimente s-a îndepărtat de mine. În schimb, nimic nu va putea şterge în mine amintirea anilor ’50. Românii numesc aceşti ani «obsedantul deceniu», pentru că au marcat marea cotitură făcută de istorie, momentul asfinţitului, când trecutul nu dispăruse încă de tot de la orizont, când oamenii, locurile, atmosfera lumii româneşti, aşa cum o cunoscusem până când regimul comunist a pus mâna pe putere, palpitau încă sub violenţa evenimentelor destinate să transforme trecutul într-un morman de ruine. Iată de ce această experienţă rămâne neştearsă în memoria celor care au trăit-o. Anii ’50 au contribuit în mod decisiv la faptul că am devenit emigranţi, apoi francezi de origine străină, astăzi cetăţeni ai unei Europe în plin avânt.” (text reprodus din volumul ,,Să nu plecăm toți odată: amintiri din România anilor ’50”, București, Ed. Humanitas, 2009, semnat Sanda Solojan, Vlad Stolojan, Dana Petrișor, Matei Cazacu, Nicolas Stolojan)

  11. veronica micle (decedată pe 3 august 1889)// ai fost dulceața feminină a lui eminescu/ el a mai cunoscut și alte femei dar tu i-ai fost zeiță/ mă închin frumuseții tale precum trubadurii în fața Doamnelor lor/ Îl rog pe bunul Dumnezeu să te ierte pentru nefericitul tău gest/ chiar dacă te-ai culcat cu alți bărbați ai plătit destul fiindu-i muză poetului/ precum orice bărbat sincer care pune între paranteze elanul mistic/ salut ochii tăi buzele tale obrajii părul gâtul mâinile trunchiul picioarele/ și mai cu seamă sexul tău mister al feminității al lumii al deșertăciunii/ iartă Doamne Dumnezeule pe roaba Ta veronica micle/ care precum maria magdalena a iubit și iertată a fost de către Mântuitor/ căci durere continuă e viața în trup

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *