Ernesto Cardenal vs. Daniel Ortega

L-am întâlnit pe Ernesto Cardenal pe când era minstrul culturii în guvernul sandinist. I-am mărturisit că nu pot înțelege nici în ruptul capului ce are în comun cu Daniel Ortega sau cu Omar Cabezas.

Explicațiile lui Cardenal mi s-au părut sincere, dar mult prea alambicate pentru gustul meu. Amândoi — Cardenal și Cabezas — aveau să fie mătrășiți de Ortega și alți “tovarăși de drum”.

Sunt ani buni de când Cardenal denunță public “dictatura de familie” instaurată de Daniel Ortega și soția sa Rosario Murillo Zambrana. Cei arătați cu degetul își dau în petec din ce în ce mai tare.

Astăzi, când International PEN Club se solidarizează cu cele mai recente victime ale dictatorului Daniel Ortega, printre ele și nonagenarul Cardenal, reiau mai jos câteva fragmente dintr-un text scris pentru cea de a 95-a aniversare a PEN România.

 

Ernesto Cardenal

Sabia cu două tăișuri – visul meu, coșmarul meu.

1. Despre libertate

Dintre toate definițiile libertății, cea mai apropiată sufletului meu a fost oferită de Kris Kristofferson și Bob Foster: “Freedom’s just another word, for nothing left to lose/Nothing ain’t worth nothing but it’s free.”

 Povestind istoria celebrei melodii “Me and Bobby McGee”, Kristofferson spune printre altele:

 “Din nu știu ce motiv, m-am gândit la filmul lui Fellini La strada și la o scenă în care Anthony Quinn călărea o motocicletă însoțit de Giulietta Masina, în rolul unei fete cam sărăcuță cu mintea și care cânta la trompetă. La un moment dat, sătul de compania ei, o abandonează pe fată la o margine de drum, în vreme ce ea dormea. Ceva mai târziu în film, vede o femeie atârnând rufele la uscat și fredonând melodia pe care o cânta fata la trompetă. O întreabă pe femeie ‘Unde ai auzit cântecul acesta’? Femeia îi răspunde că l-a auzit de la o fată cam mărunțică. Apăruse în oraș și nimeni nu știa de unde venea. Mai târziu a murit. Fata cânta la trompetă cântecul cu pricina. În noaptea aceea, Quinn s-a dus într-un bar unde a stârnit o bătaie. Beat, eșuează întins pe plajă de unde privește la stele. Asta am simțit când am terminat Bobby McGee’ – sabia cu două tăișuri care este libertatea. S-a simțit liber, când a abandonat-o pe fată, dar libertatea asta l-a distrus. De aici a venit versul ’Freedom’s just another name (word) for nothing left to lose.   

 2. În libertate – nas în nas cu libertatea de expresie

Era toamna lui 1985 și după câteva săptămâni petrecute, din motive de securitate, într-un semniar catolic, de unde nu ieșeam în oraș decât însoțiți, am fost anunțați că o înstărită familie din West Hartford, Connecticut, ne invită să locuim gratuit în casa lor timp de un an. Ne-am întâlnit, ne-au “cântărit” discret, ne-au arătat în care corp al imensei lor case ar urma să locuim. Susan și William Z. – pe scurt Sue & Bill.

În anul petrecut în casa lor, au existat două momente de mare agitație. Unul dintre ele a fost acela când, întorcându-mă de la slujbă, am găsit-o pe Sue într-o stare de extremă excitație. M-a sărutat încă din prag, ne-am așezat la masa din bucătărie și mi-a dat o hârtie pe care era notat un număr de telefon. “Sună imediat la New York. Te-a căutat William Saroyan.” “Saroyan?!”… “Da, da, marele Saroyan.”

Încurcătura mea nu era mică. I-am explicat lui Sue că, da, îl cunoscusem pe Saroyan la București, dar era imposibil ca Saroyan să mă fi sunat. “De ce? Uite numărul de telefon.” “Sue, dacă Saroyan m-a căutat la telefon, ceva nu este în regulă.” “Cum să nu fie? E chiar extraordinar.” “Sue”, am continuat eu, “ar fi chiar mai mult. Ar fi un miracol, fiindcă de unde se află acum, Saroyan nu mă poate suna.” “Cum să nu, Dorin. Acum ești în America. Nu uita că nu mai ești în România lui Ceaușescu.” “Sue, am început să înțeleg asta, dar problema e că Saroyan a murit acum patru ani.”

Sue a împietrit.

Telefonând la numărul de la New York, aveam să aflu că, de fapt, mă căutase Rose Styron, soția marelui prozator William Styron, pentru a-mi transmite o invitație din partea lui Norman Mailer, pe atunci președinte al PEN Clubului american. La PEN, Rose Styron era secretara lui Mailer. I-am explicat lui Sue cum stau lucrurile. A mai prins viață, a mai tras un fum de țigară și-apoi mi-a zis “Dorin, știi ce? Dacă mă gândesc bine, nu e chiar așa de rău; nu e rău deloc.”

Peste o săptămână, mă conducea la New York și mă depunea chiar în fața celebrului Hotel Algonquin, spre a fi sigură că ajung la timp și unde trebuie. L-am găsit pe Mailer la o masă în restaurant unde tăifăsuia cu Günter Grass și Danilo Kiš. M-au primit de parcă mă cunoșteau de o viață. Și, da, vorba ei, n-a fost chiar rău. N-a fost rău deloc: Norman Mailer, Czesław Miłosz, Danilo Kiš, Margaret Atwood, György Konrád, René Tavernier, Susan Sontag, Alexandre Blokh, Mario Vargas Llosa, Claude Simon, Kóbó Abe, Amos Oz, Andrei Bitov, John Updike, Salman Rushdie, Toni Morrison, Saul Bellow, Kurt Vonnegut, Tomas Venclova, Arthur Schlesinger, dar și Pierre Elliot Trudeau, Bruno Kreisky și George McGovern.

Este ianuarie 1986. Stăm la la Hotel St. Moritz (Central Park South). Înțeleg că la acest al 48-lea Congres Internațional PEN suntem cam 600 de participanți din peste 40 de țări. Mă număr printre cei 50 de “invitați de onoare”, așa că toate cheltuielile mele sunt acoperite de PEN. Tema generală a congresului este ”The Writer’s Imagination and the Imagination of the State.” Printre temele sesiunilor literare se numără “How Does the State Imagine?”, “Alienation and the State.”, “The Statesman’s View of the Imagination of the State” și “Problems of National Identity.”

Konrád și eu suntem repartizați în aceeași sesiune. Alături de noi, Omar Cabezas, autorul unor pagini (“Fire From the Mountain”) despre viața lui ca lider al gherilelor sandiniste. Are o manta, lungă de piele. Așa au și cele câteva “gorile” (body guards) ale sale care ne suflă în ceafă. Căci Cabezas are o funcție de temut în guvernul președintelui Daniel Ortega Saavedra, “Commandant of the Nicaragua Armed Forces and Chief of Political Direction at the Ministry of the Interior.” Mai pe scurt – Șeful Poliției Secrete. Este aplaudat furtunos de mulți membri ai elitei liberale americane care, în schimb, îl atacă vehement pe Norman Mailer pentru că l-a invitat pe Secretarul de Stat George P. Schulz să adreseze câteva cuvinte participanților la deschiderea congresului. Cel mai virulent se manifestă E. L. Doctorow. Într-un op-ed din The New York Times de sâmbătă, 11 ianuarie, spune printre altele, că un politician nu are ce căuta la un congres al scriitorilor.

Dar Cabezas? Deh, Cabezas e altceva… Și nu a venit singur la New York. De fapt, o însoțește pe Rosarrio Murillo, poetesă și soție a președintelui Ortega. Ed Koch, primarul New Yorkului, îl întreabă pe Cabezas dacă are cumva idee de ce, ultima oară când s-au aflat în New York, Ortega și Murillo au cheltuit peste trei mii de dolari doar pe rame de ochelari. După ce se consultă cu câțiva din camarazii săi, Cabezas dă un răspuns istoric, demn de un revoluționar: Well, things are very expensive in New York” (“Păi, lucrurile sunt foarte scumpe în New York”).

La întrebarea ”Există cenzură în Nicaragua?”, Cabezas, care este și șeful pușcăriilor sandiniste, răspunde ”Just a little”. Și adaugă: “Right now we have press censorship to protect life.” Konrád și eu ne uităm unul la altul, întrebându-ne din ochi oare de unde cunoaștem noi acest tip de “umanism” cu totul înduioșător.

Luptele desfășurate la congres și în afara lui între taberele adverse ale scriitorimii americane au ținut capul de afiș. Atacuri la baionetă, interviuri și articole de o violență atroce. Coliziunile dintre Susan Sontag și Norman Mailer sunt de neprivit și de necitit. De la scriitori americani pe care îi admiram (încă îi admir) aflu că America e la fel de rea, dacă nu cumva chiar mai rea decât Uniunea Sovietică. Am momente de amețeală.

Îl reîntâlnesc pe Norman Mailer cu câteva ore înainte de închiderea congresului spre a-i mulțumi. Mergem la un “drink”. Mă cântărește rapid din ochi, nu mă întreabă ce părere mi-a făcut această adunare colosală din multe puncte de vedere. Îmi spune: “Asta e. Fie o grădină zoologică, în care fiarele sunt ținute sub control, fie o junglă în care, spre a rezista și supraviețui, trebuie să fii foarte atent de partea cui te situezi. Și pentru a reuși, nimeni nu-ți poate oferi vreo rețetă. Good luck, my friend!”

Nu l-am mai întâlnit pe Norman Mailer, dar cum, în România, îmi aminteam pasaje din extrordinarul său roman “The Naked and the Dead” (Cei goi și cei morți), tot așa, nu de puține ori în viața mea americană, mi-am reamintit o remarcă făcută de el la acel congres. Am avut nu puține motive să mi-o amintesc și în ultimele două, trei luni:

“It would be ironic, if intellectual freedom were appreciated only in countries where it did’t exist, and taken for granted – or even deprecated – in the countries where it thrives.”

Ajuns acasă, public în The Hartford Courant (“he oldest continuously published newspaper in the United States”) un text despre Omar Cabezas și libertatea de expresie păzită de “gorile” în mantale, lungi, de piele, sub care nu e greu să bănuiști tocul pistolului. Peste o săptămână, primesc o tandra “mustare scrisă” de la Susan Sontag, care-mi spune “trebuie să mai vorbim despre unele lucruri…” Aveam să mai vorbim, spre sfârșitul anului, la Hamburg, unde s-a speriat, inutil, că l-aș fi supărat pe Günter Grass. Pentru a o liniști, a fost nevoie de o cină în trei numită de părintele lui Oskar Matzerath “Tratatul de pace și voie bună”.

(Washington, februarie 2017)

Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. Halucinant!
    Aproape „mă ia cu amețeală” cînd doar încerc să-mi dau seama, să „identific”, cîte „sosii” ale unor personaje dintre cele evocate mai sus „bîntuiau” și prin România în acei ani!

  2. Tema libertății e, de fapt, tema umanului: a fi om at his best înseamnă gândire, limbaj, percepție lucidă a realului, discernământ, autocontrol, sens transcendent al vieții. Cât despre persoana pentru care se manifestă acum solidaritate, cred că e privilegiată; la cele câteva zeci de milioane de persoane anonime și victime ale regimurilor mai mult sau mai puțin libere/totalitare se gândește cineva, își manifestă empatia, simpatia, solidaritatea cu ele?…

  3. Acum « Saroyan » nu mai prididește să ne sune zilnic…., direct. Am devenit și prieteni. E un fel de cenzură pentru a proteja…., posibil de accesat, chiar dacă e un lucru la fel de «scump ca la New York»….
    Sfatul lui Normal Mailer legat de « fiare » ( grădina zologică / junglă… ), seamănă teribil de mult cu capitularea lui Jeffrey Sachs, terapetul (de) șoc al României dupa 1990 în fata “umanismului ». Propunerea lui cu preluarea prerogativelor de la « lumea animalelor », e un fel de noua poezie a « fermei animalelor » a lui Orwell, in proză…Ceva asemănător, la altă scara și în alt registru, Umberto Eco a avertizat despre ieșirea din lumea reperelor legate cât de cât de cauze spre cea dependentă de efecte….Combinatia celor doua viziuni poate impune o întrebare : « Animalul e cauza omului » ( umanism ) sau « omul e cauza animalului » ( post-umanism ) ?
    A doua idee a lui Normal Mailer este și mai incitantă…Iată că, acum, se poate demonstra, înflorirea libertății intelectuale va aduce din ce în ce mai multe “victorii »….Se pare că « Tratatele de pace și voie bună » mai au nevoie din când in cand de « Blocaje și războaie de nevoie rea »….În America poarta și-un nume : Donald Trump.

  4. Saavedra// În clasa a doua, prin 1979-80, luam prânzul la școală,/ contra sumei modice de 3 (trei) lei,/ când la difuzorul din cantină am auzit prima oară acest nume,/ întipărit pe scoarța cerebrală: Daniel Ortega Saavedra.// Era vorba despre sandiniștii și antisandiniștii din Nicaragua,/ în relatarea oficială a știrilor Radio România București.// Apoi, oarecum firesc, adevăratul Saavedra,/ și anume Miguel de Cervantes, m-a luat în stăpânire…// Prin 82-83, era și un film biografic despre marele scriitor,/ al cărui generic conținea secvența în care personajul principal/ își caligrafia numele, iar din Saavedra, fără să ridice tocul de pe hârtie,/ desena niște bucle, semne ale individualității creatoare.// Saavedra – scriitori și politică…

  5. Intersectarea scriitorului cu puterea e o fatalitate. El însuși vector de putere simbolică, scriitorul are zilnic un context în care acționează și reacționează față de alți vectori de putere simbolică – spirituală, culturală, educațională, mediatică etc. – , dar și față de puterea politică și puterea economico-financiară. Puterea politică, de cele mai multe ori, vrea să și-l arondeze, iar caracterul/conștiința și circumstanțele istorico-geografice particularizează fiecare caz de scriitor. Puterea economico-financiară e, de cele mai multe ori, indiferentă față de scriitori, aducându-i cu picioarele pe pământ, atât cât se poate, știută fiind excentricitatea structurală a artiștilor. Chiar și când, aparent, se ține departe de puterea politică și ocolește grijuliu eventuale conflicte cu alți vectori de putere simbolică, scriitorul își instituționalizează inefabilul creator, fie prin apartenența la asociații interne și/sau externe – nu este vorba, în acest caz, de servicii secrete, deși, dacă asumă și această subordonare, scriitorul se metamorfozează în altceva, cu bună știință – , fie prin scoliile juridico-financiare ale creativității sale. Dar indiferent de biografie, scriitorul are o conștiință, care nu îi poate anula orgoliul creator, narcisic prin definiție, dar în momentele de luciditate i-l relativizează, totuși; evident, cu excepția cazurilor patologice.

  6. Comparația zoologică a lui Norman Mailer are valabilitatea sa, dacă ignorăm dimensiunea transcendentă a realității. Într-adevăr, în imanența deșertăciunii lumești, oamenii și regimurile află o bună analogie în ecosistemul junglei africane; în fața acestei perspective crude, orice ins care gândește și care nu e obligatoriu credincios s-ar dori mai degrabă leu decât zebră. Dacă ești, totuși, credincios, știi sigur că înțelepciunea ta, dacă există, nu o poate ajunge niciodată, orice s-ar întâmpla, pe aceea a lui Dumnezeu. Restul e raportabil la legea conservării masei și a energiei…

  7. Puteți dezvălui ce v-a spus Susan Sontag după ce ați publicat articolul pomenit? Episodul seamănă cu cel dintre Ioan Culianu, Horia Stamatu și Virgil Ierunca!

    • Sunt și amănunte care e bine să rămână private. “Naționalizarea” lor n-ar duce la nimic bun; doar la tensiuni suplimentare între urmașii unor școli de gândire foarte diferite.

  8. Susan Sontag, “The World as India”, 2007 [fragment de pe site-ul oficial Susan Sontag]: “A writer is first of all a reader. It is from reading that I derive the standards by which I measure my own work and according to which I fall lamentably short. It is from reading, even before writing, that I became part of a community – the community of literature – which includes more dead than living writers. Reading, and having standards, are then relations with the past and with what is other. Reading and having standards for literature are, indispensably in my view, relations with literature in translation.”

  9. Pe de-o parte, unele “genii” ale literaturii române uită asta – “A writer is first of all a reader.”

    Pe de altă parte, alte “genii” au o foarte curioasă viziune a raportului cititor – scriitor. Apărându-și plagiatul grosolan, Eugen Barbu avea să declare: “La urma urmelor, literatura se face din cărți…” Adică, din cărțile altora…

    • Monica Lovinescu, ,,Posteritatea contemporană. Unde scurte III”, București, Ed. Humanitas, 1994, p. 99: ,,[10 august 1979] Se spune că atunci când Eugen Barbu și-a trimis înapoi la Uniune – lui Traian Iancu, dacă nu mă înșel – decorațiile și carnetul de partid, cerând să fie lăsat să plece la Madrid, partidul s-a grăbit să i le dea înapoi de frica de a număra astfel în Occident un disident în plus. Înseamnă, mai întâi, că partidul nu știe deloc ce se petrece în Occident, dacă-și închipuie că un scriitor cu trecutul și prezentul lui Eugen Barbu ar putea să fie luat de cineva în serios ca «disident» aici, unde n-a fost cotat decât în dubla lui calitate de curtean al lui Ceaușescu și de plagiator.”

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *