Iar s-au speriat cei de la UASCR…

În 1980, cei din conducerea UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România) erau foarte sperioși; mai ales înaintea vreunui Congres — fie el al UTC, fie el al PCR.

Uitând și acest amănunt, și faptul că îmi ceruse anterior alte texte care nu apăruseră în Viața Studențească, unde era redactor, Dinu Flămând a mai încercat o dată.

I-am dat textul solicitat căci, dacă nu se ajută amicii între ei, cine să se ajute?

Și-apoi, Cenzura fusese desființată, nu-i așa?

Totuși, cum dovedește și epistola reprodusă ma jos, pentru acel ultim text al meu momentul s-a dovedit încă o dată “nefavorabil”.

Nu mai știu ce scriam în acel text, dar știu că am onorat speranța lui Dinu — nu i-am luat “în nume de rău” nici eșecul, nici comunicarea lui.

Doar epoca “Epoca de aur” nu dădea greș pe atunci. De aceea a și fost comparată, tot la un Congres, cu “Epoca lui Pericle”.

Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. Am auzit de “n” ori expresia “n-are nicio vină”. Acum o înțeleg mai bine… În capitalism însa nu poți să n-ai nicio vină. E libertate, participare, democrație, alea-alea…., n-ai cum scăpa !

    • Am repostat scrisoarea într-un format mai mare, deși versiunea dinainte devenea vizibilă prin folosirea tastelor Comannd și +.

  2. Din pacate textul (din imagine) nu este foarte vizibil si … clicand pe imagine nu intra automat in zoom (zoomand din browser tot degeaba – format mic, destul de putin lizibil).

    • Am repostat scrisoarea într-un format mai mare, deși versiunea dinainte devenea vizibilă prin folosirea tastelor Comannd și +.

  3. Nu se va spune și scrie îndeajuns cât rău a putut să facă instituția cenzurii. Am afirmat și susțin în continuare că, din cauza cenzurii, perioada decembrie 1937-decembrie 1989, cu mici excepții în 1945-1946 este una a dizabilității intelectuale structurale, tocmai din pricina odioasei cenzuri. Imixtiunea politicului în toate domeniile, cu atât mai abitir în câmpul minat al cuvintelor a înrăit oameni, a nesocotit inteligențe, a mutilat suflete, a dezaxat conștiințe. Le explic elevilor în ce a constat prestigiul deosebit al scriitorilor în dictatură, după cum le subliniez cât mă pricep caracterul malefic al cenzurii; le arăt, de exemplu, că în regimul democrației populare erau interzise realitățile complexe desemnate de următoarele trei cuvinte: Dumnezeu, Basarabia, sex. Sigur, lucrurile sunt amestecate, în predecembrism au funcționat corect unele lucruri care s-au haotizat după, dar și invers, sunt acum aspecte incomparabil mai bune decât înainte. Însă dacă e onest cu sine însuși, cineva care a prins ambele regimuri – eu aflându-mă în această situație privilegiată, având aproape optsprezece ani în mitologicul decembrie 1989 – , nu are cum să nu bifeze la realizări monumentale postdecembriste dispariția cenzurii. Din păcate, din foarte multe motive, s-a dovedit că instituția inefabilă a autocenzurii nu a putut ține pasul cu descătușarea înfăptuită după mai bine de o jumătate de secol.

  4. Cu sintagma lui Ioan Petru Culianu, se poate spune că instituția cenzurii a comis păcate împotriva spiritului. Puține lucruri sunt mai revoltătoare și, totuși, atât de banale în dictatură ca deciziile arbitrare ale unor foruri în legătură cu realizări ale creatorilor de frumos, adevăr, bine. De ce ar fi cineva îndreptățit, oricine ar fi, oricâtă plus-valoare ar aduce societății, umanității să decidă ce se cuvine să fie publicat și ce nu? Mă gândesc la munca redactorilor de carte dintr-o editură actuală; onestitatea ar trebui să prevaleze în judecățile lor de valoare. Dar un cenzor de partid și de stat, care în totalitarism trebuia să dea avizul conform pentru ce apărea public? Câte scandaluri, când ochiul vigilent era înșelat de creativitatea autorului. Ce scolastică era activată în jocul intelectual și politic dintre autor și cenzor… Câte pertractări, cât compromis, câte nopți albe, cât orgoliu real și vini imaginare, câtă frustrare, de o parte și de alta, Consiliul Culturii și Educației Socialiste, care să urmărească puritatea politico-ideologică a produselor și serviciilor intelectuale și artistice, Secția de Presă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, mai înainte Direcția de Presă și Tipărituri, desființarea ipocrită a cenzurii în 1977, după actul final de la Helsinki, pentru a fi mai insidios și înverșunat instituită prin alte zeci de tertipuri, tovarăși de la județenele de partid și de la Comitetul Central, apoi big-brother-ul impersonalizat din Departamentul Securității Statului, tovarăși cu munci de răspundere din redacții, tot mai năbădăioasa Uniune a Scriitorilor Români, ,,revolta fondului nostru nelatin”, instrumentată ideologic și financiar, scriitori care așteptau ani de zile să-și vadă publicate cărțile, care dacă apăreau erau ciopârțite, mult sânge rău, filme realizate, apoi interzise la difuzare etc.

  5. Odată instituită libertatea în postdecembrism, cenzura din motive politice a încetat, intervenind una soft, mai digerabilă, și anume cenzura economică. În primii ani de după 1989, au fost perioade mai mici sau mai mari când presa culturală, retrezită la o relativă normalitate, după mai bine de cincizeci de ani, a avut serioase dificultăți de apariție, din cauza lipsei hârtiei tipografice ori a finanțării publice. Era firesc să fie repus în discuție canonul estetic postbelic, iar dezbaterile, chiar dacă au avut adesea accente necivilizate, au avut un rol igienic, terapeutic. Am reînvățat cu toții, mai mult sau mai puțin, să fim liberi, să gândim fără prejudecăți impuse din afara conștiinței personale. Așa au apărut adevăratele dificultăți, care sunt caracteristice traiului asumat liber. Unii au făcut în continuare ce știau mai bine, de regulă în rețele funcționale, interne și externe, de dinainte, dar și în noi rețele, constituite după alte principii decât cele din dictatură. Banii, diversele interese ideologice, proximitatea anumitor personalități, complicități ante- și post- au remodelat scena literară, intelectuală, culturală, mediatică, educațională, spirituală, publică. Organismul românesc a redevenit viu, cu excese de toate felurile, dar convalescența nu poate fi decât îndelungată, iar dacă ipoteza dizabilității intelectuale postbelice are oarecare temei, s-ar putea să nu fie cazul să sperăm la mai mult decât la ameliorări punctuale, care de altfel s-au și petrecut. În fine, există și riscul aneantizării la grămadă a întregului postdecembrism, risc recognoscibil nu doar la nostalgicii predecembriști, tot mai numeroși, dar chiar și la acei cărturari care aveau alte așteptări, bovarice, nerealiste și care, deși au profitat de unele oportunități, ce nu puteau apărea decât în postdecembrism, tot strâmbă din nas, nemulțumiți. Este dreptul fiecăruia să se manifeste cum crede de cuviință, pe cât posibil în limitele politeții.

  6. Mai există un factor esențial în libertate, atât în manifestările omenești, în general, cât și în decizia de publicare și evaluare a creațiilor culturale, în particular: subiectivitatea, capriciul. Din cele mai diverse motive, de la culoarea ochilor la grade, funcții ori ,,capitalism de cumetrie”, redactorul șef al unei publicații, al unui radio, al unei televiziuni, al unei edituri decide publicarea sau nu a unui text, a unei cărți etc. Arbitrariul politico-ideologic al regimurilor totalitare e înlocuit de arbitrariul unei persoane având, de asemenea, o muncă de răspundere, precum camarazii legionari sau tovarășii comuniști, iar acesta hotărăște că e cazul ca banii publicației, radioului, televiziunii, editurii să acopere cheltuielile de publicare a creațiilor unui privilegiat. Nu ești în cărți, metaforic vorbind, atunci scoți bani din buzunarul propriu și acoperi costul unui tiraj minim asumat de o editură. Dacă publici la o revistă, ești mulțumit că ești publicat, de ce să mai ceri bani, banii sunt pentru persoane alese de stele, gene, istorie, rețele interne și externe etc. Iar de când cu internetul și rețelele de socializare, mulți se plâng de reintroducerea cenzurii, omițând că această democratizare fără precedent adusă de digitalizare înseamnă moartea lentă a tot ceea se înțelegea în mod tradițional prin literatură, artă, cultură, spiritualitate, ierarhie a valorilor, criteriu estetic sau est-etic.

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *