Ion cel Bun (II)

Veștile sunt din ce în ce mai îngrijorătoare. O scrisoare din 20 noiembrie 1985 stă mărturie.

Măcinat de o ciroză descoperită prea târziu și de o tromboză care exclude intervenții chirurgicale, ajuns la doar 48 de kilograme, mai găsește timp și putere să se gândească la greutățile începutului meu american și să mai lupte pentru apariția cărții mele.

Cândva ajunsese să cântărească chiar mai puțin, dar în 1985 coșmarul anilor de pușcărie își cere tainul. Iată un fragment din ce-i scria lui Horia Georgescu în august 1985:

“Cruzimea celor îndurate în anii de închisoare și-arată clonțul, strig o minune și nu numai că nu vine, nu vine, nu numai că-mi par copilăros și comic, dar însăși această numărătoare inversă e cu mine de-o ironie sălbatecă. În fond, nu ceea ce știu toți (că Ea, Palida, vine) e sugrumător, ci agonia.

La minele de plumb din Maramureș, unde am lucrat, ca și la Canal, în condiții mizerabile, subumane, barosul cu care urma să sparg bolovanii de minereu cîntărea 40 de kilograme, iar eu, v-am spus, doar 38. Am supraviețuit pentru că eram tînăr și anexele tinereții sunt cele mai bune izvoare. Spun că am supraviețuit, însă la un moment dat cu toții îngălbeniserăm și părul a început să ne cadă. Fără excepție eram chei și de culoarea morcovilor stricați. Tratament medicinal niciunul. Absolut niciunul. Au murit cei care au fost să moară.”

Mai avea de trăit doar opt luni după ce-mi expediase scrisoarea reprodusă mai jos.

CARAION 2 PG 1
CARAION 2 PG 2

Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. 1.
    Nici un întuneric nu e deplin.
    Ca dintr-un pocal
    argintiu, din fiecare beznă lumina ia vin
    pentru tainele ei în care n-am pătruns,
    cărora nu le-om desluşi vatra.
    Orice întrebare zadarnică
    Şi orice răspuns.

    2.

    toţi abandonau
    am vrut să ajung în finală
    dar m-am împiedicat în proprii mei nervi
    ca-ntr-o pânză de paianjen
    şi-am căzut.

    3.
    Am răspuns pân’la urmă
    (pătate şi-nfipte)
    întrebărilor, turmă
    ca nişte cuie –
    de sânge. Amăruie
    păscuse, tortură,
    lumina. Sau ceaţa.
    Sau amândouă.

    4.
    Litere… litere… nuanţe ale eşecului,
    grădini altădată pline de rod.
    Câte culori acum şterse şi mute,
    câte cute –
    voi, obrajii apei! Tu exod
    veşnic…

    Preluare partiala de pe Asymetria.org….Liliana Corobca, * Cazul “Artur” şi exilul românesc. Ion Caraion în documente din Arhiva CNSAS, Bucureşti, Ed. Pro Historia, Bucureşti, 2006 (versurile sunt selectate din volumul Apa de apoi. Versuri din exil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1991).

  2. Așa este, viața are logica ei, opera are viața ei. Dar literatura și esteticul transfigurează realul, inclusiv istoria, nu pot face abstracție de el/ea/ele. De ce literaturii anilor 60-70 i se spune neomodernism, ca reluare în alt context a modernismului interbelic? Și am fost de acord cu toții, până la urmă, în interesul strategic superior al literaturii, cu scandaloasa acordare a Premiului Nobel lui Bob Dylan. Altminteri, eu însumi consider istoria și critica literară ca apendice identificat de Ambroise Paré în trupul literaturii…
    Ion Caraion, ,,Eu am văzut”: ,,Luasem cu mine un copac să ne plimbăm/ luasem o pasăre să facă diezi/ am văzut de la ce cai erau potcoavele căzute/ am avut o mie de braţe ca Bariareu/ eram Pilat din Pont şi mă spălam pe toate mâinile/ de câte ori se tăcea mai departe/ conştiinţa lua chip de răspântie/ erau vite şi proverbe/ eu eram singur/ copacul acesta va tulbura lumea/ să ne grăbim să coborâm sub pământ/ viscolea cu adevăr/
    eu eram singur/ terori extaze elevaţii/ lasă că o să murim noi lasă că o să înviem noi/ un nisip leneş încălzea cântecele/ apa se alinta în boneţelele zeilor/ lasă că o să murim noi/ femeile arborii şi stelele de deasupra creştetelor/ au văzut de la ce cai erau potcoavele căzute/ dar/ ca şi când nu m-ar avea/ ca şi când n-ar fi avut paşi/ ţineau o dietă a tăcerii/
    eu eram singur/ şi degeaba mă spălam pe toate mâinile/ că viitorul a luat forma ruinelor mele./ Eram Pilat din Pont şi-am avut o mie de braţe.”

    • Nobelul acordat lui Bob Dylan nu a fost deloc scandalos. A fost doar o schimbare de paradigmă — necesară cred eu. Leonard Cohen ar fi meritat și el Nobelul, căci a fost (și rămâne) și un poet cu mult peste regimente de nobelabili…

  3. Ion Caraion despre Tudor Arghezi, prefață în Tudor Arghezi, Versuri, vol.1, București, Ed. Cartea Românească, 1980, p. CXXVI: ,,Deși numeroase dintr-însele cu alte titluri, psalmi totuși sunt multe, foarte multe poeme dintre poemele argheziene. Iar în psalmi stăm de vorbă cu mitologia din noi, îngăduim ipostazelor să se releve, să se chinuie, dăm de «suflet de scuipat» și de «Icoanele șterse, în care umblă/ O umbră de umbră» și de povața păstrării, proteguirii, economiei de plînset; în lacrimi uită-te mult, însă nu otova: «Că o să ai nevoie, poate,/ Cîndva de lacrimile toate.» Așa că nu e încă timpul de spus tot binele și tot răul, tot adevărul și toată minciuna despre Tudor Arghezi.”

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *