Ion cel Bun (IV)

După moartea lui Ion Caraion (21 iulie 1986), timp de câteva luni n-am primit niciun semn din partea soției și fiicei poetului — Valentina și Marta. Prima scrisoare de la Valentina îmi parvine abia în decembrie.

Avuseseră nevoie de o perioadă de decompresie, de acomodare la o lume fără Ion. Aveau nevoie de multă căldură umană. O găsesc pentru o vreme în vila din Spania a unor buni prieteni și vecini din Lausanne — violoncelistul Radu Aldulescu și soția sa.

Un alt prieten din Germania — Ion Solacolu (editorul revistei Dialog)  —  pleacă la Lausanne, scurt timp după moartea lui Ion Carion. Are un proiect — publicarea tuturor textelor scrise de Caraion în exil într-o serie intitulată Caietele ION CARAION. 

Marta a publicat deja prima ei nuvelă în revista 2 PLUS 2 — pe care mi-o trimite împreună cu primul caiet ION CARAION — și a scos la Facultatea de litere primul număr al unei reviste la care lucrase de o bună bucată de vreme.

Mai aflu de la Valentina Caraion că a apărut în Danemarca, la Editura Nord a lui Victor Frunză, și volumul meu De bună voie, autobigrafia mea, de care s-a ocupat până în pragul morții Ion. Mi-a expediat deja 51 de exemplare.

Viața pare că reintră într-o anumită normalitate. Pare doar, căci golul pustietor lăsat în familie de dispariția lui Ion Caraion va fi resimțit pentru foarte mulți ani.

CARAION I4 PG 1
CARAION IV PG 2

Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. Nicolae Manolescu, ,,Ion Caraion. «Sfîrșitul continuu»”, în ,,România literară”, nr. 42, 1977 apud N. Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, vol. 3, Critica. Eseul, Brașov, Ed. Aula, 2001, p. 154: ,,Eseul lui Ion Caraion rămîne magistral mai cu seamă în cîteva dintre intuițiile lui principale, care-și găsesc, adesea, formulări memorabile, la limita aforismului. Iată una din cele mai frumoase definiții critice ale poeziei bacoviene:
    «Rostirea sa e redusă la maximum, ca în desenele celebre izbutite simplu, dintr-o singură linie sau două:
    Un cuvînt e un univers.
    Pus alături de altul, sugerează ideea de spațiu.
    Și spațiile sunt pustii.»”

    • Da, “Bacovia. Sfârșitul continuu” este o carte magistrală. Mă bucur că și Nicolae Manolescu a ajuns la această concluzie.
      Și, da, Bacovia este marele nostru poet minimalist — cuvinte foarte puține, univers răscolitor.

  2. Atunci, catapultele cu Don Quijote încă mai puteau funcționa….Și-acum eșafodajul mai există. Don Quijote însă, nu. Ar fi imposibil. Aici îmi văd o vină importantă. Deși Ion (Dezideriu Sârbu…) a încercat ceva ( « Jurnalul unui jurnalist fără jurnal »….), eu, Odet, în nimicnicia mea de Dezideriu ce mi-s, nu reușesc de fel să aduc laudă nebuniei sau prostiei cum a făcut-o întâiul nostru Dezideriu, Erasmus. E drept, încerc ceva acum, într-un fel de operă ce s-ar putea numi « Ingineria unui inginer fără inginerii » Pe ramura România, mai mult, cântărețul națiunii, Adrian Paunescu, aflu de la fiul lui…., că-l considera pe Dorin Tudoran , un meloman al lumii, cam nebun. Eu, în loc să mă bucur, îi spun fiului că noi, populimea ( formula prea directă în care am vizat « masa de melomani » a lui Dan Puric, ceea ce « a rupt » probabil orice posibilă legare ulterioară, de unde acea acribie clamată deunăzi….), am crezut că tatăl lui era nebun…N-am înțeles nimic ! Poate acum, fără inginerii….E drept însă, e greu a se imagina o Sculărie cu numele de Don Quijote. Nea’Costache Brâncuși însă, inginer în altă viață, doar sculptor în cea cunoscută, a pus « Bazele rezolvării dilemelor prin unificarea contrariilor », un nou curs pentru INGINERIA VIITORULUI. Din păcate Andrei Pleșu și Augustin Buzura au lipsit la trailerul ei și unul a rămas cu vechea dilemă, deși mai nou, celălalt cu noua, deși mai vechi…Nu trailerul însă dă măreția finală a unei opere.

    P.S. Paradoxal, la sfârșitul dialogului meu cu Dan Puric de luni seara, i-am dat dreptate într-o privință. I-am reamintit de viziunea lui cu pasul lui Noica, cu stângul, de pe coperta « Jurnalului de la Păltiniș », îndreptățită ( credeam că « bătrânul păltinișan », alintul lui Paul Goma, făcuse o farsă istorică “succesorilor »…) . M-a corectat însă, la rândul lui, îndreptățit. Nu reținusem bine. Noica pășea cu dreptul. Liiceanu cu stângul.

    • V-aș ruga să țineți mai aproape de postarea sub care comentați. Derapajele off-topic prea mari nu ajută discuția. Nu înțeleg de ce îi amestecați aici pe Nea’Costache Brâncuși (chiar așa, ne tragem cu toți de șireturi?), Adrian Păunescu, Andrei Pleșu, Augustin Buzura, Noica și Liiceanu, sau dan Puric.
      Ca să nu mai spun că nu mă interesează ce crede Andrei Păunescu despre mine sau ce pretinde că ar fi aflat de la tatăl său că ar fi crezut despre mine. Tatăl și fiul sunt pentru mine “entități” foarte diferite.

      • Formula Nea’Costache e de la Maria Tănase. Cred că-l umanizează. Noica, la final, a mărturisit că și-a irosit viața, în idee….Un mod de a demonstra, odată în plus, că nu toți cei care au dat măsura României, au făcut-o ! Dar, aveți dreptate ! Voi urma sfatul dvs. . “Proiectul de țară” exclude astfel de exhaustivități, o formulă imposibil de gândit….. Din păcate este important să mă conectez la acea imposibilitate, singura măsură a realității. Mă ajută însă (și) “minimalistul Bacovia” și dialogul dvs. de mai sus cu d-nul DG Onțeluș. Esențializarea în sensul facilitării dialogului pragmatic este mijlocul prin care trebuie să „țin cu dinții” de scopul pe care bine mi-l (de)limitați ( scop acum, în viitor, mijloc ). Oricum, și la „Proiectul de țară” ajunsesem la același impas. Nu mă ajută la nimic re-relaționările mele infinite în spiritul democrației dialogului ( poate, un sens ascuns al meu de a-mi fundamenta acțiunile )….Trebuie să mă ridic la nivelul exercitării unei autorităti necesare unui astfel de proiect.

  3. I. Negoițescu, ,,Ion Caraion: «Noi poezii»”, în I. Negoițescu, ,,Scriitori contemporani”, ediție îngrijită de Dan Damaschin, Cluj, Ed. Dacia, 1994, p. 79: ,,Ce rafinate, în cumpănirea lor, au devenit aluziile poetului! Parcă prin versurile lui Caraion s-ar prefira, împleti și despleti Metamorfozele lui Ovidiu… Tonalitatea evocatoare se insinuează și se revarsă tot mai puternic în poem, versurile se succed calme, sigure de forța care conduce spre fine imaginile: «Uităm. Se-adună-n valea din ce în ce mai sură/ zăpada peste pleoape, omătul peste gură/ și nu se mai aude nimic. Uităm. Luntrașul/ mahmur și mitologic – de-atîtea ori o mască – / a putrezit în zmîrcuri sau o să putrezească/ la marginile lumii. Pe-o plută cît fărașul,/ Deprins a trece Styxul (departe numai șoapte…).» ”

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *