Ion cel Bun (V)

Multă vreme m-am întrebat dacă Ion Caraion a apucat să vadă primul exemplar al cărții mele de care s-a îngrijit până în pragul morții. Răspunsul avea să vină într-o scrisoare (reprodusă în finalul acestui text) de la Ion Solacolu, la aproximativ un an după dispariția lui Caraion.

N-am publicat acest miniserial pentru a-l transforma pe Ion cel Rău, cum îl numeau cei nedreptățiți de el, în Ion cel Bun. Am făcut-o pentru a mărturisi despre o experiență personală.

Ion al meu a fost cel bun. Prietenia și generozitatea lui m-au marcat profund. O asemenea mărturisire nu ține să conteste existența altui  Ion – mai puțin bun. Ține să completeze o imagine simplificată.

Opera nu salvează omul, salvează doar opera: o carte excelentă aruncă în uitare cărți mediocre. Opera lui Ion Caraion este, în opinia mea, una de primă mână. Și nu mă gândesc doar la opera poetică.

Omul nu salvează opera, salvează doar omul: un scriitor mediocru rămâne mediocru, în pofida faptului că autorul este un om ireproșabil. Dar omul cel bun poate să-l înfrunte pe omul cel rău.

Ion cel Bun a încercat să-l submineze pe Ion cel Rău. Pentru a afla dacă sau cât a reușit, e nevoie să lucrăm cu toate cărțile pe masă. Și eu am încercat să pun la vedere cartea pe care o știu, căci am trăit-o.

Nu-mi place să operez în ipotetic. Cred totuși că odată scăpat de sub jurisdicția terorii care a fost pentru el România șantajului permanent, Ion cel Bun ar fi avut șanse să-l devanseze substanțial pe Ion cel Rău. Dar moartea a venit prea repede.

Într-o zi l-am întrebat pe N. Carandino, altă victimă a terorii comuniste, dacă era adevărat că X. capotase în timpul detenției și făcuse pactul cu netrebnicii. N-am uitat niciodată răspunsul său:

“Dragul meu, în pușcărie am văzut oameni care au rezistat, ani și ani, la cele mai crunte încercări – bătăi, tortură, frig, înfometare, șantaje și umilințe de tot felul. Într-o zi n-au mai rezistat. Au cedat în fața unui blid cu zeamă caldă.”

Există și vinovați pe care sunt reticent în a-i judeca: cei trecuți prin infernul pușcăriilor comuniste. Am avut norocul să nu cunosc Periprava, Poarta Albă, Gherla, Aiud, Cavnic sau pușcăria reeducărilor de la Pitești.

Scutiți de asemenea experințe, ne încumetăm nu doar să-i judecăm pe cei care le-au avut și au cedat, dar să și credem că noi am fi rezistat la orice. Este una din erorile pe care am învățat să nu le comit.

Ce am înțeles din mărturisirle lui Carandino rămâne pentru mine esențial – nu știm niciodată când se poate rupe fibra morală în noi, atunci când suntem aruncați în infernul creat de semenii noștri.

 

SOLACOLU
Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. Mărturia lui N. Carandino este prețioasă, fiindcă vine din partea unuia care a experimentat pe propria piele cele pe care le susține. După cum au mărturisit unii dintre aceia care au fost în această situație-limită, dezamăgirea autentică nu au trăit-o nici în detenție, nici după ce au fost eliberați și au colaborat sau nu, ci după 1989, când au înțeles diferența colosală dintre ce se așteptau ei să se întâmple, odată liberi cu toții și ceea ce s-a întâmplat efectiv. Iar în legătură cu acest din urmă aspect, lucrurile sunt chiar mai încurcate decât una sau alta dintre traiectoriile existențiale traversate de către unii sau alții…

  2. Am citit cele cinci episoade si m-am intrebat daca sau cum veti atinge si subiectul “Artur” din perspectiva experientelor dvs. (prietenia cu Ion Caraion si apoi cea de disident). Ma bucur ca ati facut in final acest lucru cu precizia si eleganta cuvenita: “nu știm niciodată când se poate rupe fibra morală în noi, atunci când suntem aruncați în infernul creat de semenii noștri.” Cat de adevarat…

  3. Simt nevoia să aduc un omagiu memoriei unor scriitori români care au suferit detenție politică: Vasile Voiculescu, pentru că nu și-a văzut editate capodoperele narative și poetice ale perioadei postbelice, posteritatea critică neașezându-l la locul pe care-l merita; Nicolae Steinhardt, autorul, în opinia mea, al celei mai valoroase scrieri în limba română editate în postdecembrism, ,,Jurnalul fericirii”.

  4. Ion Caraion, ,,Fotoliu de amurg” (1971)

    ,,Viaţa mea a fost o cenuşăreasă
    care nu şi-a mai găsit condurii.
    Creşteau împrejur zorzoanele naturii,
    iar zorile-ndemnau “hai” şi noaptea-mi spunea “lasă”…
    Au stat constelaţiile cu pasărea de aur la masă
    ca-ntr-o ghicitoare.
    Dar pasărea sta în picioare
    şi nimeni n-a ştiut.
    Pâlpâia un înger de lut
    pe umerii tăi fără nume,
    iar taina şi-a tot pierdut fecioriile-n lume…

    Acum e târziu, din pământ
    ies calendare cântate de vânt
    şi zăngăne, pe coifurile holdelor, lunile –
    din loc în loc, la câte-un sat…
    Parcă aud vântul povestindu-mi rugăciunile
    din care am plecat.”

  5. Eugen Negrici, ,,Iluziile literaturii române”, București, Ed. Cartea Românească, 2008, p. 131: ,,Dar după 1960 și mai ales după 1964, «gruparea» care a servit ideologizării literaturii în vremea realismului socialist va fi din ce în ce mai puternic concurată de o grupare a normalizării, alcătuită cu precădere din scriitori tineri (dar nu numai din ei) deciși să dezideologizeze literatura și să afirme autonomia ei. Acestei «generații» a normalizării i s-au afiliat și cei ce dobândiseră – după ieșirea din închisori – drept de semnătură, astfel încât pe aceeași baricadă se vor afla Ana Blandiana, Nichia Stănescu, dar și Augustin Doinaș sau Ion Caraion. (…) Factorul politic (și nu numai el) a grupat, așadar, pe scriitori, indiferent de vârsta lor, într-un soi de de perechi de «generații de creație» marcate ideologic. De fapt, aceste ideogenerații erau alcătuite din scriitori aserviți (din rațiuni propagandistice) și din scriitori tolerați (tot din rațiuni propagandistice). Din punctul de vedere al partidului care era, în fond, stăpânul absolut al lumii noastre literare, independența deplină a actului artistic ar fi echivalat cu fuga de pe plantație.”

    • Am citit cartea dlui Negrici. Surprinzător pentru mine, am găsit multe din afirmațiile Domniei Sale fiind foarte, foarte aproximative.

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *