Ion cel Bun (I)

L-am întâlnit prima oară pe la sfârșitul anilor ’60 – începutul anilor ’70, într-unul din birourile României literare. Țineam pe atunci o rubricuță la revista condusă de Geo Dumitrescu — scurte interviuri cu actori, regizori, scenografi, cascadori etc. “Materialele” i le predam lui “Țepe” (Dumitru Țepeneag). Fusesem adoptat cu dragoste de grupul lui Dimov, dar cu “dispensă specială”, fiindcă eram orice, dar nu și oniric.

La o măsuță din acel birou stătea un domn mic de statură, mereu absorbit de cititul manuscriselor. Părea că nu ascultă la ce vorbeau ceilalți. Avea la îndemână câteva creioane ascuțite într-un fel în care nu mai văzusem până atunci – mina creioanelor era foarte lungă, subțire precum acul unei siringi. I-am fost prezentat, mi-a strâns mâna și a adăugat: “Într-o zi, dacă ai timp, poate stăm de vorbă”.

Nu mi-a venit să cred — dacă am timp pentru Ion Caraion?! Pentru mine era o legendă — condamnat la moarte, “Generația pierdută” – Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Radu Stanca; revista pentalingvă Agora (număr unic) scoasă împreună cu Virgil Ierunca; poet excepțional; Secretar general de redacție la Lumea lui G. Călinescu; 11 ani de pușcărie la Canal și Minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie. Am “avut timp”, am vorbit. Peste câțiva ani, i-am devenit prieten apropiat.

Ne-am întâlnit ultima oară în 1981 – “Pe stradă”, mi-a spus, “E mai sigur”, a adăugat. Ne-am întâlnit “din întâmplare” în Librăria Kretzulescu. Am răsfoit niște cărți, după care am ieșit pe stradă și am luat-o spre Cișmigiu. M-a întrebat “Ce fac fetele tale?” I-am spus. “Nu vreau să-ți dau sfaturi, dar ai grijă, ai un copil.” Având-o pe Marta la o vârstă mai înaintată, era foarte atent, când era vorba de copii.

“Dragul meu, vreau să știi ceva. Am reușit să obțin vize turistice pentru toți trei – Valentina, Marta și eu. Dar nu ne vom mai întoarce. Îți spun asta, fiindcă în tine am deplină încredere. Pentru mine, aici nu mai e de trăit. Mi-e de-ajuns. Cred că și vouă vă va fi din ce în ce mai greu. Dacă într-o zi veți hotărî să faceți același pas, măcar pentru a vă salva copilul, casa noastră va fi și casa voastră.”

Când a trebuit să părăsim și noi România, mi-a dat imediat semn. La început, mi-a ascuns cât de grav bolnav era. Avea altceva să-mi spună — că și-a jurat să-mi facă un dar; să se ocupe de publicarea primului meu volum de poezie în Occident. A făcut-o cu mari eforturi financiare și fizice. Așa a apărut De bună voie, autobiografia mea, la Editura Nord a lui Victor Frunză, refugiat și el în Danemarca.

Mă ungea și Redactor-șef al uneia din revistele pe care le lansase în Elveția – Don Quichotte – care publica literatură în mai multe limbi. În scrisoarea facsimilată oferită mai jos mă povățuia, mă prevenea asupra multor capcane care mă așteptau în lumea liberă și îmi mărturisea: “Sunt împăcat la gîndul că luciditatea ce ți-o surprind o să te ferească barem într-o măsură de prea mari prăbușiri…”

În 1982, publica la Editura Ion Dumitru din München un volum teribil – Insectele tovarășului Hitler. Cartea cuprindea și o Confesiune care începea în stilul marelui polemist care a foat acest autor atât de complex: “Mă numesc Ion Caraion și sunt unul dintre scriitorii care nu mai pot fi dați afară din literatura română nici de vreun partid, nici de vreun dictator, nici de gloanțe, nici de canaliile și otrepele din presa oficială.”

Nimic mai adevărat.

test pdf
pdf

 

Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. Parca am citit undeva ca nimeni nu moare atat timp cat cineva se mai gandeste la el. Daca e adevarat, Ion Caraion mai traieste.

  2. frumoasa scriitura; mi-amintesc filmul lui Mihaileanu, Trahir (1993), al carui scenariu, din cite stiu, a fost inspirat de biografia lui Caraion, l-am privit cu multa emotie; o biografie a lui Caraion este o mare provocare pentru istoricii literari, deocamdata prinsi cu altele

    • Da, prinși mereu cu altele…

      Aș vrea să văd azi un critic literar oferindu-ne o interpretare a lui Bacovia de nivelul acelei cărți a lui Caraion intitulată “Bacovia. Sfârșitul continuu” (1977, Cartea Românească).

  3. Am aflat despre Ion Caraion în predecembrism, de la Europa Liberă, din Săptămâna și, mai cu seamă, din formidabila prefață la cele două volume de Versuri ale lui Arghezi, scoase în 1980. Mi-am reîmprospătat informațiile postdecembriste despre Stelian Diaconescu prin lectura a două texte, semnate Dan Culcer, respectiv Eugen Simion. E un caz probabil unic în literatura română postbelică. Referindu-mă la cele scrise de el în acea prefață memorabilă, extrasă din Jurnal, precum și la scrisoarea reprodusă prin scanare în această postare, constat o radicalitate asumată, potențată de un stil plăcut, captivant și, văzându-i scrisul, o caligrafie îngrijită, lizibilă. Biografia și opera lui au valoare de turnesol pentru mărirea și decăderea scriitorului, intelectualului, impuse de regimul totalitar. Mă pune pe gânduri că un nativ buzoian, care a publicat în 1980 un volum de versuri apreciat de Eugen Simion și intitulat ,,Dragostea e pseudonimul morții” a trebuit să cunoască mai întâi libertatea, apoi infernul închisorilor și al delațiunii, pentru a gusta și experimenta paradisiacul poeziei. Iată cum Dumnezeu ori natura și istoria au așezat într-un singur om existențe complementare, dacă nu contradictorii. Ion Caraion îmi confirmă trist, cumplit, ipoteza dizabilității literaturii române postbelice.

    • “Sunt mai nefericit decît nefericirea.
      Am venit pre tîrziu în moarte
      ca să-mi ajungă viața –
      Plec. Și mai aveam atîtea de făcut…
      Abia începusem lumea.
      Abia despărțisem stihiile.
      Îmi trebuiau încă vreo cîteva secole… ”

      Ion Caraion, “Apa de apoi. Versuri din exil”, Editura Cartea Românească, 1991), ediție îngrijită de Emil Manu.

  4. Mi-am amintit, citind această frumoasă evocare, de teza unei colege de doctorat: Mihaela Alecu ”Opera secretă a lui Ion Caraion” (2013), începută sub coordonarea lui Mușina și încheiată sub cea a lui Bodiu. Nu cred că a publicat-o încă… oricum o să o întreb…

  5. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, p. 924: ,,În astfel de cazuri, întrebarea care se pune este dacă valoarea operei răscumpără comportamentul omului. În cazul lui Caraion, răspunsul nu e sigur. Un jurnal intim (de data asta, real), expresiv și pătimaș, în stilul agresiv din poezii și din denunțuri, zeci de texte critice (o întreagă carte despre Bacovia), nu lipsite de ascuțime, unele, în pofida stilului vorbit, întortocheat și parantetic și a unei subiectivități plină de resorturi ascunse și de inavuabile motivații, meritând a fi totuși recitite după trecerea anilor (…) și, mai ales, o imensă operă lirică, întinsă pe patru decenii (debutul în 1943 cu Panopticum), inegală, stridentă, contorsionată moral, pe alocuri memorabilă, toate acestea ar trebui reluate critic înainte de pronunțarea unei sentințe.”

    • 1. Privesc altfel relația om-operă decât o face Nicolae Manolescu. Repet ce am spus de mai multe ori: opera nu răscumpără greșelile omului. Opera răscumpără doar opera – o carte excelentă face uiutate cărți mediocre etc. Cum tot așa, omul răscumpără doar omul, nu și opera — un caracter ireproșabil nu face dintr-un autor oarecare un mare scriitor. Faptele bune au curaj să înfrunte faptele rele. Prefer să cântăresc cele două entități, om și operă, în “sesiuni” diferite.

      2. Cu tot respectul pentru marea operă critică a lui Nicolae Manolescu și cu toată dragostea și recunoștința pentru prietenia ce ne leagă, cred că există numeroși poeți pe care criticul îi prețuiește foarte mult care sunt cu două clase sub valoarea poetului Ion Caraion.

      3. Nu cunosc mulți critici literari care să fi scris cu atâta profunzime despre Bacovia precum a făcut-o poetul și eseistul Ion Caraion în “Bacovia. Sfârșitul continuu.”

      4. Nu public acest mini-serial nici pentru a cere indulgență pentru slăbiciunile omului Ion Caraion, nici pentru a dărâma opiniile unor critici despre poetul Ion Caraion. Îl public pentru a mărturisi despre o relație care a depășit și bunele, și relele dintre oameni, nu pentru a contrazice opiniile altora despre un om și un autor pe care îl consider excepțional. Îl scriu pentru că există momente în viața noastră când nu strică să mărturisim. Pentru mine a venit un asemenea moment. Este doar al meu. A încerca să cer indulgență pentru Ion Caraion n-ar fi nimic altceva decât a-l supune unui act de umilință pe care nu-l merită. Și-a dus crucea până la capăt.

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *