La moartea unui mare mucalit

Întrerup pentru o clipă șirul amintirilor din trecutul îndepărtat căci încă unul dintre prietenii mei a intrat în trecutul foarte apropiat –  s-a stins Mihai Stănescu.

N-a fost doar un grafician excelent și un caricaturist de geniu. Mihai a fost și un mare mucalit, un om a cărui replică purta în ea un fel de cinism blând, stenic.

Înainte de 1989, mi-a propus să facem un cenaclu. “Ce fel de cenaclu?”, l-am întrebat.

“Facem o porcărie. Ne arestează. La Rahova, tu citești din năzbâtiile tale, eu desenez pe pereții celulei și gata revoluția.” “Nu zău?” “Absolut. Dacă revoluția nu se poate face în libertate, e clar că numai din pușcărie e posibilă.”

Când celălalt mare Stănescu, Nichita (căruia și eu, și Mihai îi eram prieteni și admiratori) a publicat un mizerabil text comandat împotriva mea, Mihai m-a sunat spre a mă întreba dacă nu cunosc pe cineva la Sfatul Popular din sectorul în care locuia el.

“Nu cred, dar de ce?” “Vreau să-mi schimb numele de familie, și-mi trebuie o pilă.” “Și care ar fi noul tău nume de familie?” “Tot Stănescu, dar Stănescu cel Nobil. Hai că sună mișto, nu?” Era felul în care Mihai vroia să mă consoleze în fața unei cumplite dezamăgiri.

Mă stabilisem deja în Statele Unite, când am primit un mesaj scurt și cuprinzător de la Mihai: “HELP!” Pe reversul hârtiei era menționată problema – avea nevoie să scoată din țară “un chil-juma de hârtie. Cred că înțelegi apropoul meu.”

Am înțeles “apropoul” și am acționat. Fotocopia albumului Acum nu e momentul a ajuns la mine. Apoi la Paris. Eugen Mihăescu avea să fie cel grație căruia albumul apărea la editura Bernard Barrault sub titlul Rire en Roumanie.

Într-un interviu ce prefațează albumul Mihai Stănescu – Pe urmele mele, atunci când Mihai menționează ajutorul lui Eugen, realizatorul interviului strâmbă din nas: “Se spune despre Mihăescu că ar fi …”. Mihai reacționează prompt, în stilul care l-a făcut celebru:

Și despre mine s-a spus că am fost securist. Pentru mine nu bag mâna-n foc, s-ar putea să fi fost, dar Eugen n-a fost. Am fost martor de două ori la Aeroportul Otopeni, când a fost umilit de către securiști.”

În același interviu, Mihai menționează și cum a ajuns la mine fotocopia albumului Acum nu e momentul:

Sunt din nou la București. Găsesc un bilet de la Mihai la recepția hotelului: “Coane, m-am ajuns, am bizines. Treci pe la mine, că arde!” Bun prilej de a-i freca ridichea.

Intru la Erata, magazinașul său, deschis într-o cămăruță unde înainte se aflase un debit de tutun, vizavi de Sala Palatului: ”Ce arde, Coane?” ”Cum ce arde, Dorine. Ca întotdeauna, arde Țara, băiatule.”

Îl iau la întrebări, vrând să înțeleg dacă pricepe ce rău putea să-i facă prietenului meu, care se afla încă în diplomație, dând detaliile oferite în interviu? Ți-ai găsit!

Dorine, parcă e un blestem. Cum încerc să fac un bine, iese un rău.” ”Adică?” ”Am încercat să-l fac cunoscut pe Ceaușescu în lume, el s-a supărat pe mine. Am încercat să-i mulțumesc prietenului tău, te-am supărat pe tine. Totul îmi iese pe dos, exact cum mi-a ieșit și cana asta – cu mânerul înăuntru. Uite, ți-o dăruiesc. E Cana pentru perioada de tranziție. Vezi că ți-am pus și un certificat înăuntru.

Mă uit în cană, scot din ea hârtia împăturită și citesc: “CERTIFICAT. Se atestă prin prezentul că prietenul meu Dorin este un Golan, fiindcă el a fost cu mult înaintea noastră în Piața Universității dar noi luați cu altele nu l-am zărit. Mihai Stănescu.”

Dacă ar fi să aleg dintre toate cele scrise despre Mihai Stănescu, m-aș opri la cele semnate de Andrei Pleșu în ediția românească a albumnului Acum nu e momentul:

Nu pot să mai adaug decât un singur lucru – Coane, chiar nu era momentul să ne lași cu ochii-n soare, căci tranziția continuă…

Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. Imi aduc aminte de una din caricaturile lui geniale si imposibil de curajoase. Inainte de ’89, un individ – gata sa se suie in avionul cu care pleca in Vest – isi ia la revedere de la sotie si ii spune “Ramai cu bine, draga mea”, la care ea raspunde “Si tu, dragul meu”

    • Da. Am cateva albume ale lui Mihai, asa ca ti le pot imprumuta sa-ti faci niste copii ale caricaturilor care-ti plac cel mai mult.

  2. În cenușiul post-decembrist mă șochează apariția publică a unui om ce părea singuratic în “firescul” solidarizării generale de atunci întru “nimic”….Și mai tare m-am mirat când a reușit să-i pună și fundă ( e drept, se mai întărise ceva….) ….Ulterior, și eu i-am facut o vizită la “fostul debit de tutun, vizavi de Sala Palatului”. Probabil, “vizavi” deja eram într-un fel de “plai cu boi”, greu de imaginat lângă un Palat, deoarece m-a speriat de-a binelea Mihai Stănescu : m-a privit cu atăta căldură și mi-a vorbit cu atâta prietenie, încât mi-am dat seama că, folosind tabloul relevat acum de dvs., înainte de a reveni, ar trebui “să-mi las ciubotele la barieră”….A durat ceva.

  3. „Citez” o caricatură din „Acum nu e momentul…”:

    „RADIO IEREVAN:
    UN ASCULTĂTOR ÎNTREABĂ DACĂ IESTE ADIEVĂRAT CĂ PROFIESORUL UNIVERSITAR .S. DIN CLUJ A FOST DAT AFARĂ DIN HOTEL ȘI ȘI-A ÎNTRERUPT CONCEDIUL, PENTRU CĂ TREBUIAU CAZAȚI TURIȘTI TRIMIȘI LA ODUHNĂ DIE CĂTRE SINDICATUL MĂTURĂTORILOR DIN LONDRA?
    RĂSPUNDEM: DA, IESTE ADIEVĂRAT, DOVADĂ CĂ IESTE MAI IMPORTANTĂ CAPACITATEA HOTELULUI DECÎT CAPACITATEA INTELECTUALĂ…”

    Am apreciat și eu textul lui Pleșu!

  4. Am stat de zeci de ori, în Erata, de vorbă, la o țigară și o cafea, cu Mihai Stănescu.
    N-am plecat niciodată cu mîna goală. Cînd n-aveam bani, îmi dăruia el un album.

  5. prietenia// pe degetele de la o mână căreia deja îi lipsesc două/ îmi număr prietenii resemnat/ dacă vor muri înaintea mea de trei ori voi plânge/ dacă voi muri înaintea lor/ Dumnezeu știe/ o singurătate la puterea a treia/ și tot frumoasă e viața

  6. Pun aici gândul lui Nicole Prelipceanu, care nu a reușit să postez direct sugetis ade mai jos:

    Ce-ar fi să se facă în cămăruța aia, unde era magazinul lui, un BUTIC MEMORIAL, înăuntru cu un Mihai Stănescu de ceară, stând pe un scaun, iar în jur „produsele ” care se vindeau acolo, câte s-or mai găsi, acum, adică atunci când s-ar face asta, exponate de (mic și original) muzeu. Afară, deasupra ușii, ar trebui păstrată semnătura lui, care e încă acolo, în relief, iar pe ușă afișul cu ipostazele fetei sale la diferite vârste în aceeași rochie.

  7. Monica Lovinescu, ,,Pragul. Unde scurte V”, București, Ed. Humanitas, 1995, p. 146: ,,13 februarie 1989 (Jurnal) La Radio, Mihai Stănescu își ia rămas-bun. Se întoarce în România. Cam îndoit, dar se întoarce. La sfârșitul săptămânii trecute, am consacrat o cronică a prezenței sale pe platoul televiziunii, la «Ex-Libris». Tot pentru recentul său album, «Rire en Roumanie» (Éditions Barrault), pentru care fusese invitat și la «Apostrophes» de Bernard Pivot. O mică vâlvă mediatică. Succes, dar și uimire. Un titlu din «Paris Match» rezumă destul de clar impresia generală: «un desenator care îndrăznește să-l braveze pe Ubu cel Roșu de la București». Mai mirată sunt eu, când vine să-și comenteze el însuși cartea și prestația de la «Apostrophes», în emisiunea «Teze și antiteze» (transmisă la 14 decembrie 1988). El s-a propus, și chiar a insistat (mi-era teamă pentru el). De când nu s-a mai întâmplat ca cineva să vorbească la microfonul «Europei Libere» și apoi să plece înapoi la București? Din anii liberalizării? Goma, Țepeneag, Dimov… Alte vremuri.”

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *