Mistrețul cu colți de argint

Prieteniile literare încep uneori în chip foarte ciudat.

La mijlocul anilor ’70, publicam în Luceafărul un interviu cu Ștefan Aug. Doinaș în seria Biografia debuturilor. Ultima întrebare era foarte dificilă și pentru mine, și pentru cel intervievat. Iată fragmente din ea:

“În sfârșit, stimate Ștefan Aug. Doinaș, iată și cel de-al doilea motiv pentru care, pregătind acest interviu, n-am putut să evit o evidentă crispare: în urmă cu aproape opt ani, după ce manuscrisul unui prim volum de poezii pe care-l încredințasem unei edituri fusese citit cu entuziasm de câțiva redactori, mi s-a comunicat că, din păcate, editura nu-mi poate publica volumul. Și asta fiindcă referatul extern, semnat de un prestigios poet, era total negativ. Pentru a nu avea nici o îndoială, unul dintre redactori m-a chemat la editură și mi-a pus în față referatul cu pricina. Sub referatul negativ, ce-și întindea argumentele pe trei sferturi de pagină dactilografiată, se afla semnătura poetului Ștefan Aug. Doinaș./…/Și într-o toamnă nu mult îndepărtată, în sala unde se decernau premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 1973, mi-ați întins o mână neașteptat de afectuoasă, felicitându-mă și spunându-mi că, în calitate de membru al juriului, ați votat premierea mea cu plăcere. V-am mulțumit, dar descumpănirea mea nu era mică. Volumul premiat era, în foarte mare măsură, cel respins cu ani în urmă la altă editură./…/Poate un prim eșec să hotărască destinul unui scriitor sau totul depinde de forța acestuia de a înfrunta nereușita, suspiciunea, corsetul unei anumite indiferențe?“

Iată și un fragment din răspunsul lui Doinaș:

“Din păcate pentru mine, ceea ce mi-ați relatat are darul de a-mi produce o sinceră amărăciune. Nu e plăcut pentru nimeni să-și lege numele de astfel de întâmplări./…/

Mă întrebați dacă puterea unui tânăr scriitor îl poate ajuta să treacă peste un astfel de eșec nemeritat. Din păcate, nu sunt sigur de valabilitatea unui răspuns pozitiv. Puterea lăuntrică a celui în cauză, șansa de a fi redescoperit de altcineva, care să repare greșeala celui care l-a declarat lipsit de vocație, o editură dispusă a trece peste un referat negativ etc. – sunt elemente ale unei ecuații care, de cele mai multe ori, nu se rezolvă pozitiv.“

Pentru mine însă partea cea mai importantă a răspunsului lui Doinaș venea în final, fiindcă era o relatare cu tâlc a cărei semnificație aveam să o absorb integral doar peste ani:

“Acum, pentru a vă arăta cât de bine vă înțeleg nu numai starea de crispare de care îmi pomeneați, dar și amărăciunea ce o veți fi încercat citind acel referat negativ semnat de mine, am să vă povestesc ceva.

Înainte de- a ajunge la Sibiu, am trimis, spre publicare, un volum de poezii la Editura ‘Miron Neagu’ din Sighișoara. Nu mi-a fost publicat, ci respins pe baza… unui referat negativ semnat de poetul Emil Giurgiuca. Nu am mai încercat mulți ani după aceea un debut editorial, și vreau să vă spun că eșecul m-a marcat foarte puternic. Mai mult, întâlnind pe holurile facultății din Sibiu un tânăr ce semăna leit cu Emil Giurgiuca – de fapt, așa mi se părea mie, care nu-l știam pe poet decât după un portret-desen dintr-o antologie – l-am oprit de câteva ori pe bietul om, cerându-i să ‘recunoască’ a fi Emil Giurgiuca, pentru ca astfel să stabilesc un nou contact, de data aceasta direct. Azi, desigur, îmi dau seama că, respingându-mi acel manuscris cu încercări juvenile, poetul Emil Giurgiuca mi-a făcut un mare serviciu.“

1975. Sărbătorirea lui Al. Philippide la 75 de ani la Uniunea Scriitorilor. De la stânga la dreapta: Traian Iancu, Mircea Malița, Virgil Teodorescu, Dorin Tudoran, Domokos Géza, Dumitru Ghișe, Geo Bogza, Ștefan Aug. Doinaș și Constanța Buzea.

Peste ani am devenit unul din prietenii lui Doinaș. Am lucrat câțiva ani împreună în Comitetul Fondului Literar, una din structurile Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor, am aruncat împreună în aer primul (și din pricina noastră, ultimul) Colocviu Național de Poezie ale cărui documente nu au fost publicate niciodată. El – cu un referat necruțător în numele Secției de Poezie, al cărei președinte era, eu – cu un discurs împotriva Cizmarului (aka Nicoale Ceaușescu) și a slugii sale (aka Adrian Păunescu).

Doinaș m-a câștigat definitiv când, într-o seară, mi-a spus: “Dorin, e ceva ce-mi stă pe suflet de mult, dar am așteptat să vină un moment în care să-ți pot mărturisi un anume lucru: referatul negativ pe care ți l-am făcut pentru editură a fost o reacție nefericită. Eram convins că ești nepotul lui Bogza și pe Bogza nu-l suport din pricina anilor în care el cânta comunismul, iar alții stăteau după gratii, victime ale comunismului. Mai erai și prieten cu Păunescu, pe care nu l-am putut suferi niciodată…“

“Cum ar veni”, am răspuns, “stăteam prost cu originea socială, nu?” Apoi am izbucnit în râs. Asta l-a ajutat și pe Doinaș. După câteva clipe de ezitare, a început să râdă.

Acum vreo lună, pe o rețea de socializare, am căzut peste o discuție între mai tineri literați. Printre altele, opinia lor era că balada lui Doinaș Mistrețul cu colți de argint nu e cine știe ce poezie.

Știu și eu ce să zic? N-am știut ce să fac: să râd sau să mă supun acelui extrem de generos “gusturile nu se discută”. Am luat notă de mult de miracolul “progresului în artă”, dar îl înțeleg probabil ușor diferit decât o fac alții.

Tot ce pot face este să vă invit să ascultați poezia în lectura autorului. Pentru mine Mistrețul continuă să poarte un tâlc misterios, înfășurat într-un meșteșug poetic de invidiat. Scrisă în 1945 (anul nașterii mele) și rescrisă în 1950, anul în care deveneam coleg de grădiniță cu Daniel Turcea…

 

Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. Lucrările Colocviului de poezie de la iași au fost publicate de prozatorul Constantin Parascan, nu știu dacă în întregime, dar masiv, după înregistrările pe magnetofon făcute de Muzeul Literaturii Române din Iași. Cred că mai înainte, dacă mă ajută memoria, au fost publicate, fragmentar probabil, în două numere din Dacia Literară, revista Muzeului. O sa fur dimineață textul tău…

    • Nu știam. Probabil că publicarea s-a făcut la ami buni după 1989. Atunci când s-au lansat Colocviile, hotărârea era, dacă nu mă înșel, ca lucrările să fie publicate în Viața Românesacă s-au într-un volumaș independent. Dar știu cu siguranță că până la plecarea mea (1985) ele nu fuseseră publicate.

  2. Am ascultat prima oară balada lui Doinaș la cenaclul păunescian, în interpretarea actorului Mihail Stan. Textul a figurat în manuale și înainte, și după 1989, până când a dispărut, odată cu manualele alternative. Ascultându-l acum în interpretarea autorului, mi-am reiterat impresia de odinioară, a unui text tulburător, alegorie desăvârșită a misterului morții, care nu pierde catharctic prin decriptarea finală, ci se insinuează definitiv și în conștiința celui mai sceptic dintre receptorii textului. Iar relatarea legată de referatul inițial negativ al lui Doinaș confirmă inconturnabila fenomenologie a subiectivității omenești.

    • Mi-l amintesc foarte bine pe Mihail Stan. Am călătorit ceva drum împreună. Îmi plăcea foarte mult cum recita. Am reascultat Mistretul recitat de el (youtube) și nu mi-a mai plăcut ca pe vremuri. Găsind înregistrarea cu Doinaș mi s-a părut soluția ideală. Și cred că ascultându-l pe el citind balada este o experiență specială.

      • Vă dau dreptate în privința celor două recitări. Teatralitatea actorului Mihail Stan este redundantă față de bogăția semantică a textului, în timp ce lectura rece, aproape inexpresivă a autorului – deși elementele paratextuale sunt la locul lor – pune în valoare mai bine universul de semnificații.

  3. Mă apucă uneori un dor cumplit de Doinaș. M-a însoțit cu gîndul și sfaturile lui pînă cînd s-a urcat la ceruri. Îmi amintesc de ultima noastră discuție telefonică: îmi spunea că va suferi o operație banală, parcă la esofag, și că, după aceea, trebuie „neapărat” să ne vedem. N-a mai fost chip. Printr-un sertar, într-o casă veche din Arad, se vor fi găsind, într-o scrisoare adresată unui prieten din valul al doilea al Cercului de la Sibiu, cîteva aprecieri făcute despre mine de Doinaș. Eram cu caș la gură, într-un orășel mai răsărit din Ardeal, la vreo 20 de km de Caporal Alexa, locul nașterii și al copilăriei lui Doinaș. Doinaș scria cam următoarele: „nu știu dacă ‘tînărul’ va deveni un poet, dar garantez că va ajunge un om de cultură.” Cu poezia mea a nimerit-o. Să mai spun că, în timp ce-și mîngîia un înfiorător de mare pisoi negru, mi-a mărturisit că „prefața ta la ‘Foamea de unu’ e cea mai bună din toate cîte s-au scris despre cărțile mele”? Nu mai zic nimic. L-am iubit enorm. E unul dintre marii nedreptățiți ai istoriei literaturii recente, mai ales după apariția acelei cărți unde se cita butucănos și stîngaci din declarațiile făcute de Doinaș Securității. Ar merita din plin măcar o antologie generoasă din poemele sale. Un mare poet al manierismului arid, cu cifruri pretențioase și plină de tîlcuri livrești. Era din specia lucrătorilor, cu program de strict de poet care își făcea zilnic norma de poezii și/traduceri. Ce ieșea -- bine, ce nu -- arunca la coș. Îmi amintesc că toate cărțile de pe biroul lui erau deschise la anumite pagini. Aveai senzația că dialogul cu Doinaș oprea din lucru o topitorie de metale grele. Un poet complex, greu descifrabil și fermecător tocmai prin lecturile multiple pe care le oferea cititorului. Multe dintre aceste îmbieri erau simple capcane întinse pentru protecția magului din spatele cuvintelor. Nu puțini au căzut în ele.

    • “Îmi amintesc că toate cărțile de pe biroul lui erau deschise la anumite pagini. Aveai senzația că dialogul cu Doinaș oprea din lucru o topitorie de metale grele”

      Aceași senzație am avut și eu când, prin anii 1996-1997, l-am vizitat pe d-nul Daniel Dăianu la biroul său de economist șef la BNR. Din păcate “topitoria” a avut din ce în ce mai puține metale grele, a trecut la metale ușoare, ba, chiar la lichide…, chiar și la gazoase….

    • Am ajuns să ne punem și întrebarea asta: oare cum să-l recuperăm pe Doinaș? S-ar putea ca, pentru ceva vreme, să ne fie foarte greu să o facem, fiindcă piața literară dă în clocot, în fiecare zi, cu promoții noi de autori, cu toții “geniali”.

  4. Ce ironie a sorţii! Balada „Mistreţul…” îşi datorează mare parte din notorietate tocmai activităţilor poetului „pereche”, detestat de autor…

    • Da, Păunescu avea, deseori/uneori, capacitatea de a face deosebire între opera unui autor și omul-autor. Mistrețul cu colți de argint a fost una dintre poeziile de rezistență recitate în foarte multe ședințe ale Cenaclului Flacără, mai ales în perioada bună a cenaclului. Într-un interviu făcut cu Doinaș și trimis spre corectură intervievatului, Doinaș a adăugat o replică foarte dură adresată lui Păunescu. Acesta din urmă a publicat textul așa cum i-a fost returnat de Doinaș, nu a adăugat o contra-replică în text. S-a mulțumit doar cu o notă de câteva rânduri în care, daccă nu mă înșel, spunea că ar fi răspuns acelei replici, dacă ea ar fi fost rostită în momentul realizării interviului. Dar cum ea fusese adăugată în corectură, o accepta așa cum era. A dorit să-i lase ultimul cuvânt celui intervievat. Și bine a făcut.

  5. Nu gust arta fotografică, iar ecranomania ultimelor două decenii mi-a dezvoltat aproape o fobie față de așa-zisa imortalizare efectuată cu aparatul foto, omniprezență banală, sub cele mai aiuritoare metamorfoze. Dar nu am cum să nu reacționez la imaginea fotografică însoțitoare a postării curente, fiind vorba despre un instantaneu reprezentativ al literaturii românești postbelice. Fără a abuza de proteza digitală wikipedică, deslușesc, pe rând: o aniversare oficială a unui neoclasic uitat, autor al unui text memorabil despre Babilon, pe numele său Alexandru A. Philippide; un aparatcik important al predecembristei Uniuni a Scriitorilor, respectiv Traian Iancu; un luminat ministru al educației, Mircea Malița; un suprarealist despre care nu se mai vorbește, Virgil Teodorescu; un tânăr scriitor, impecabil îmbrăcat, absorbit de lectura unui text, Dorin Tudoran; primul președinte al postdecembristei U.D.M.R., Domokos Geza; un profesor de marxism, Dumitru Ghișe; autorul unor fascinante reportaje interbelice din Basarabia, pe care le-am citit în publicația în cauză, la Biblioteca Academiei, pe numele său Geo Bogza; un traducător al Faust-ului goethean și unul dintre realizatorii revistei memorabile pentru acele vremuri, Secolul 20, l-am numit pe Ștefan Augustin Doinaș; o poetă admirabilă, căreia i-a fost dat să fie, metaforic, un land special din statul federal păunescian, adică minunata Constanța Buzea. Și un P.S. la comentariul meu anterior: formal, elementele ce se află la locul lor în interpretarea de către autor a baladei sunt cele paraverbale, deși date fiind unele ocurențe ale altor comentarii constat că nici elementele paratextuale nu sunt tocmai neavenite.

    • Eu am fost invitat să citesc o Laudatio și pentru că publicasem destul de recent un text despre poezia lui Al. Philippide, text care îi plăcuse foarte mult lui Al. Philippide. “Neoclasicul” mi-a și trimis câteva rânduri călduroase care mi-au făcut mare plăcere. Dumitru Ghișe a vorbit în numele Consiliul Culturii și Educației Socialiste (era Vicepreședinte al Consilului) ș.a.m.d.

  6. “1975. Sărbătorirea lui Al. Philippide la 75 de ani la Uniunea Scriitorilor” -- aici cred ca lipseste ceva, totusi: “de cand a devenit membru titular al Academiei romane”. Deci a fost sarbatorit pentru asta la Uniunea scriitorilor, dar evenimentul sarbatorit si institutia in cauza sunt acelea.

    • Știu că am într-un sac și Invitația la banchetul ce a urmat semnată de toți cei aflați în Sala de Marmură de la Athénée Palace. Sper să o găsesc și să verific informația oferită de dumneavoastră. Vă mulțumesc

  7. ,,Mistreţul cu colţi de argint”, textul poetic cel mai cunoscut al lui Ştefan Augustin Doinaş este o baladă cultă care iniţiază cititorul în taina morţii, prin intermediul unei aparent facil recognoscibile alegorii a căutării idealului de către om. Crescendo-ul dramatic ce vehiculează simboluri diverse, toate subsumate treptatei interiorizări a misterului ultim potenţează, în fapt, climax-ul secvenţei poetice finale, în care cel împătimit de absolut, figurat ca senior levantin amator de vânătoare, îşi află săvârşirea din această lume. Este insul spiritualizat, copleşit de focul lăuntric, zdrobit de efortul excepţional pentru aflarea mântuirii, situat în limbul ambiguu atât poetic, cât şi metafizic ori chiar mistic, o posibilă sugestie a textului fiind aceea că sensul călătoriei sufletului în trup e intrinsec vieţii, cu alte cuvinte salvarea vine odată cu drumul străbătut pentru găsirea sa. Referinţele culturale abundă, conotaţiile spirituale debordează, imaginea prinţului doborât de mistreţ rămânându-ne multă vreme în minte, după ce imperativ acesta a cerut în trei rânduri tăcere din partea celui care-l însoţea şi care încerca, de fiecare dată fără succes, să-l conducă pe o cale ferită de primejdii. Iată, şi în acest text, fatalitatea destinului; de umbra sa, realitate polisemantică, nimeni nu scapă, nici măcar acela aparent ales…

  8. Prietenia literară este un caz particular al prieteniei, o formă de manifestare a splendorii omenești. Teoretic, literatura colorează inconfundabil relațiile interumane, dar ar fi o dovadă crasă de naivitate să considerăm că apropierea dintre două persoane care sunt sensibile față de frumosul artistic se întemeiază exclusiv pe idealuri, spiritualitate, gratuitate. Sigur, fiecare exemplu concret de prietenie, în general și de prietenie literară, în particular reprezintă o celebrare a diversității umane, o adeverire a excelenței intelectuale, dar și, nu de puține ori, o confirmare a milei ca unic sentiment autentic, legitim pe care îl stârnește (supra)viețuirea lui homo sapiens. Și aceasta deoarece ambiția mai mult sau mai puțin mărturisită a oricărei relații speciale existente între oameni cu preocupări literare, artistice, culturale este aceea a ignorării, a infirmării, a combaterii singurătății. Or, e de bun-simț să recunoaștem că, dincolo de iluzii, credințe, indiferență, ne naștem, trăim, murim singuri, chiar dacă aparențele realității și esențele idealității caută cu înverșunare, adesea, să ne convingă de contrariu. Prietenia, o sfidare la adresa singurătății.

  9. Și cum să nu cazi în butoiul cu melancolie, atunci când un spirit rafinat precum Ștefan Augustin Doinaș invocă o ipotetică rudenie, nefericită în opinia sa, pentru a redacta un referat negativ la volumul unui debutant… Există, iată, o fatalitate biologică, din cauza căreia intelectul elevat, conștiința îndelung și memorabil exersată în tainele existenței și ale culturii, sufletul impecabil șlefuit de vibrațiile spiritualității polimorfe pălesc, devin neputincioase în fața unei ranchiuni pe care insul cel mai nefericit prin obtuzitate o poate manifesta. Să fie biologia călcâiul lui Ahile pentru orice om, indiferent de afinitățile sale elective, pentru a invoca un binecunoscut titlu goethean? Replica inteligentă a ‘originii sănătoase’ nu face decât să evidențieze și mai convingător tragicul situației. Și atunci, cum să nu ți se facă milă de om, de orice om, când constați și în cazul marilor personalități căderi aparent nepermise, cedări vinovate, compromisuri îngrozitoare, înhăitări grotești, exteriorizări halucinante… Când biologia e la originea prejudecăților, a flaubertienelor ‘idei primite de-a gata’, atunci cultura își vădește neputința, spiritualitatea apare anemică, neajutorată, se face mai întuneric în lume. Abia când, în pofida unor asemenea episoade, frumusețea, inteligența, bunul-simț triumfă, roade ale înțelegerii celei mai profunde a vieții, abia atunci simți că nu e totul pierdut, că omul cade, dar se și poate ridica, interiorizându-și neputințele, asumându-și slăbiciunile, plângându-și greșelile, căindu-se pentru păcate. Atunci omul e Om…

  10. De la prima vizionare a cenaclului păunescian, din 1980, rețin și acum, pentru că m-a impresionat și l-am regăsit la conferințele postdecembriste, exercițiul democratic al trimiterii și lecturii de către amfitrion a unor bilețele din public. Nu știu în ce măsură le tria, dar îmi amintesc că două dintre aceste mărturii ale publicului sedus de ceea ce se întâmpla pe scenă se refereau la comparațiile Eminescu-Păunescu și, dacă nu mă înșel, Nichita Stănescu-Adrian Păunescu. Dacă Ștefan Augustin Doinaș și Eugen Barbu, pentru a da două exemple extreme, se arătau critici față de megalomania unui confrate, înseamnă că acesta zgândărea multe cutume, prejudecăți, devenise periculos, ceea ce s-a și adeverit, prin reducerea sa la tăcere, în 1985, în pofida jocului dublu pe care îl făcea. Reafirm încredințarea mea, consolidată după trecerea la cele veșnice a basarabeanului naturalizat oltean, că eficiența propagandistică, manipulatoare a înflăcăratului cenaclu depășește cu mult orice act oficial dintre 1945 și 1989. Or, când vocația poetului ca ins creator e una a sublimării singurătății, chiar și în cazul romanticului crez ‘poeta vates’, să vii tocmai în regim de dictatură și să faci cu ochiul subversiv publicului, în același timp în care glorifici pe marele conducător, asta nu poate duce decât la o perpetuare simbolică a scandalului din jurul numelui și activității tale.

    • Tot ce pot spune este că atunci când Păunescu și eu am lansat Cenaclul Flacăra acesta din urmă arăta altfel decât ce ați văzut dumneavoastră în 1980.

      Când Păunescu a deturnat proiectul ințial (cam la un an și jumătate de la lansare), eu am părăsit și revista, și cenaclul.

      Vă încadrați în paradigma nefericită a judecării Cenaclului — al și negru. Unii îl consideră o minune (grupul condus de fiului lui Adrian, Andrei Păunescu), alții — un dezastru național.

      Încredințării dumneavoastră îi contrapun încredințarea mea că au existat și zone intermediare date tocmai de numai alb și numai negru.

      • Acel gri nu poate fi legitimat decât în alb sau negru, singurele forme de manifestare permise ale realității în țări ca România în care dezbaterea de idei este doar o formă de transmitere de comunicate ….De aceea tot insist cu Brâncuși, cu a sa butadă ( astfel de perceput într-o societate închisă), « dilemele se rezolvă prin unificarea contrariilor »…., dar insistența mea e cam gri. Pana acum campionii comunicării publice doar au sofisticat îndepărtarea de adevăr.

  11. Mixând contracultura occidentală cu ideologia lui Dumitru Popescu și beneficiind de o carismă autentică, Adrian Păunescu a fost un magician, în cel mai giordanobruno-ioanpetruculianu înțeles. Emoția puternică produsă de combinația cu totul specială de muzică, poezie, adrenalină, pe fondul cenușiului inexorabil al predecembrismului a făcut ca fiecare spectacol al cenaclului să însemne, de fapt, sesiune de halucinație colectivă, un amestec incredibil de realitate și ficțiune, o vrajă care te subjuga. Am sărit în sus, exaltat, deși nu aveam decât doisprezece ani, când pe scenă se cânta ,,Lancea lui Horea”. E ușor să-ți imaginezi că tinerii și adolescenții respectivi, dacă în timpul concertului ar fi fost îndemnați la acte imorale, ilegale, le-ar fi comis cu o dezesperantă voluptate a descătușării, căci vrăjitorul care se afla în fața lor știa să se joace înspăimântător și fremătător cu sufletele și mințile celor părtași la ritualul unei veritabile secte. Fenomenul Piața Universității din aprilie-mai 1990 avea ca background indiscutabil isteria în masă pe care Adrian Păunescu o generase înainte. Gândindu-mă la ceea am trăit, copil fiind, la cenaclu, înțeleg deplin succesul interbelic al lui Corneliu Zelea Codreanu sau pe acela din august 1968 al lui Nicolae Ceaușescu. Iraționalul ne chinuie oricum pe toți, dar dacă se întâmplă să devenim agenți ai săi pentru mase de oameni, să ne ferească Dumnezeu de consecințe…

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *