Rezistența murmurată

Sintagma umbrelă sub care se tot ascunde pasivitatea elitelor culturale românești în comunism este Rezistența prin cultură. Pentru a fi mai exact definită, “strategia” respectivă ar trebui numită Rezistența numai prin cultură, cu accentul pe numai, căci acolo s-a aflat slăbiciunea ei.

Dar caracterizarea probabil cea mai sugestivă aveam să o găsesc într-o scrisoare de la Mircea Iorgulescu, așternută pe filele unui carnețel, într-o cafenea din Heidelberg, la 9 decembrie 1986: Rezistența murmurată.

Scrisoarea este un adevărat raport la zi despre ce continua să se întâmple în România la un an și jumătate după ce fusesem obligat să mă expatriez. Cei care nu au cunoscut acei ani pot afla în aceste pagini România din care se trage România de azi.

După 1989, am rămas în contact cu Mircea Iorgulescu. În anii în care am lucrat la Chișinău (1993 -2000) iar Mircea fusese angajat la Europa liberă aveam să aflu de la el prin ce mizerii îi era dat să treacă la München.

Când am primit din partea C.N.S.A.S. documentul prin care mi se aducea la cunoștință că informatorul Securității cu numele de cod “DORIN” (ce ironie!) din dosarul meu de urmărire operativă (DUI) era Mircea Iorgulescu am rămas împietrit.

Am scris câteva texte referitoare la acest șoc. Iată unul aici, altul – aici. Am avut și un scurt schimb de mesaje electronice cu Mircea, care era profund îndurerat că am putut să cred în litera  scrisorii de la C.N.S.A.S. și în documentele aflate în dosarul meu sau cel al lui Bujor Nedelcovici.

I-am spus că sunt prea multe coincidențe, că documentele din dosare sunt, sau cel puțin par, foarte solide, dar că m-aș bucura să reușească a-și dovedi nevinovăția. După moartea sa, demersul inițiat de el în acest sens a continuat.

Iată cum sună DECIZIA Nr.842/20.02.2014:

“Admite recursul declarat de Iorgulescu Mircea și continuat de Anne Degeorges și Joelle Vitte în calitate de moștenitoare împotriva sentintei civile nr.973 din 9 februarie 2011 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea în constatare formulata de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2014.”

Nici  această decizie a Curții n-a avut darul de a convinge pe toată lumea. O cauză fundamentală rămâne felul în care este scrisă legislația ce guvernează aceste cazuri și raportul voit ambiguu între termenii de informator și poliție politică.

În realitate, nu informatorul/sursa făcea poliție politică, ci organul de represiune căruia îi erau oferite informațiile despre cei urmăriți. Pe cale de consecință, un informator nu poate fi acuzat că a făcut poliție politică.

Nu sunt Dumnezeu, nu pot să știu cum au stat lucrurile, dar până la urmă m-am simțit ușurat că Mircea Iorgulescu – critic literar temeinic, publicist de primă mână și prieten de drum lung – a avut parte de o rază de lumină, chiar și postum.

De întuneric și razele lui nimicitoare nu ducem lipsă.

 

Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. Îmi plăceau corespondențele de la Paris ale lui Mircea Iorgulescu, pe care le ascultam predecembrist la Europa Liberă; avea o voce baritonală, fără solemnitatea aceleia a lui Virgil Ierunca, dar totuși plăcută, expresivă. Scrisoarea reprodusă e cutremurătoare și confirmă, transtemporal, acea neputință autohtonă întru modernizare. Cine a trăit anii 80 în România, chiar copil fiind, înțelege deplin și litera, și spiritul celor scrise de criticul literar, privilegiat, însă, căci a pleca din țară în 1986, cu o bursă la Heidelberg, era rodul unor aranjamente ce nu puteau fi la îndemâna oricui. Da, à propos de finalul cumplit, este o fatalitate, iar cel care a scris ,,Marea trăncăneală”, care nu a putut apărea decât ca ,,Eseu despre lumea operei lui Caragiale” știa foarte bine că retorică e formularea sa și, de altfel, a atâtor altora… Exact acea fatalitate explică nu doar imemorialele Miorița și Monastirea Argeșului, ci și pe sărmanul Eminescu și redescoperirea postbelică a lui Bacovia. Modernitatea noastră e o pretenție, un bovarism, fractura identitară postdecembristă, cu milioane de oameni care au plecat, e semnul cert, obiectiv că structural nu putem mai mult decât s-a întâmplat efectiv. Nu a conspirat nimeni, pur și simplu agregarea socială complexă pe care o presupun instituțiile, regulile, comportamentele moderne ne este, de la un anumit nivel încolo, inaccesibilă. În fine, rețin – și nu am verificat, sper să nu mă fi lăsat memoria, deși accept că pot greși – titlul ,,Fenomenul Păunescu”, dintr-o carte de eseuri critice semnate Mircea Iorgulescu…

  2. Cu cata slabiciune omeneasca a trebuit sa ai de-a face! Si inca de la oameni altfel frumosi, ceea ce le face slabiciunea si mai omeneasca si mai dureroasa. Nu am nici pe departe aroganta sa ridic piatra – Doamne fereste – dar nu prea vad raza de lumina din hotararea judecatoreasca de care vorbesti. Mi se pare ca daca vine de undeva, vine de la comentariul tau despre ce scria el despre tine. Eu unul nu am vrut sa-mi vad dosarul. Prefer sa fiu complice la umbra in care imi tin prietenii care imi calcau in casa. Orice or fi facut, nu mi-au periclitat nici viata sau libertatea, nici mie nici copiiilor mei, nici Domnului Dumnezeu care a gasit un mod sa-mi salveze mie o jumatate de viata si copiiilor mei o viata intreaga.

  3. Nu poți fi credincios creștin și să bagatelizezi Judecata de Apoi. Dar ai tot dreptul să fii sceptic, agnostic, ateu, liber-cugetător, de altă religie și să consideri, prin urmare, că judecățile de pe pământ, din această viață efemeră sunt singurele valabile și posibile și că, deci, suntem chemați a construi raiul pe pământ sau, dacă suntem individualiști, să ne fie doar nouă bine, nouă și apropiaților, rudelor, prietenilor etc. În concluzie, vina e împărțită: pe de o parte, cei care au acționat în numele statului totalitar, la vedere sau conspirat, pe de altă parte, cei care i-au sprijinit, în orice formă posibilă. Vina primilor, evident este mai mare decât a ultimilor. Restul e hermeneutică…

  4. Mircea Iorgulescu, ,,Eseu despre lumea lui Caragiale”, București, Ed. Cartea Românească, 1988, p. 144: ,,În această lume în care toți sînt ori devin «d-ai noștri» fiecare îl crede pe celălalt prost, fiecare, la rîndul lui, face pe prostul. Fiindcă adevărata, suprema valoare a acestei lumi este prostia – și toți se străduiesc să fie, să dea impresia că sînt cît mai proști. Lumea lui Caragiale este o prostocrație, în sistemul căreia prostia reală, autentică se confundă indiscernabil cu simularea prostiei.”

  5. Sintagma antologică ,,rezistența murmurată” are o certă semnificație metaforică, și tocmai expresivitatea sa instrinsecă amplifică predecembristul dezastru social și spiritual pe care îl evocă. Acel murmur echivalent folcloric-noician-cioranianului ,,n-a fost să fie” e semnul neputinței, al capului plecat, al resemnării istoric-metafizice, al mioriticului ,,și de-a fi să mor”… Mămăliga a explodat, până la urmă, în acel ravisant decembrie, dar a fost o sclipire asemănătoare acelui corn care ,,sună, însă foarte puțin”, în finalul baladei lui Doinaș, ,,Mistrețul cu colți de argint”. Există un titlu sadovenian care exprimă cel mai bine mentalul autohton: ,,Dureri înăbușite”…

  6. Mitologizata rezistență prin cultură este și expresia rupturii profunde dintre intelectuali și restul corpului social. Când nu e dispreț sau, din păcate, ură, această separare tranșantă e, în ultimă instanță, indiferență socială și morală, o crasă imaturitate a unei categorii despre care s-ar presupune că are o bună percepție a lumii reale. Alibiul operei, al desăvârșirii profesionale e o formă rafinată de egoism, o autosuficiență, o dureroasă abdicare de la misiunea civilizatoare, educațională implicită și explicită pe care o presupune munca intelectuală, creativitatea de orice fel. În fine, această formă de supraviețuire în totalitarism e și o subtilă ipocrizie, o minciună benignă pentru prezervarea stimei de sine.

  7. Tocmai această controversată soluție a rezistenței prin cultură e, măcar în parte, vinovată pentru starea deplorabilă în care ajunsese în decembrie 1989 societatea românească. Lăsând regimul să-și facă de cap cum a vrut, neopunând aproape deloc rezistență colectivă – minerii greviști din august 1977 au fost singuri, iar SLOMR-ul și Brașovul lui 15 noiembrie 1987 nu s-au bucurat nici ele de solidaritate intelectuală – , era previzibilă degringolada postdecembristă a cărturarilor, omul-simbol al acesteia fiind istoricul și criticul literar Nicolae Manolescu. De asemenea, intelectualul președinte Emil Constantinescu nu a performat politic, din cele mai variate motive, inclusiv de ordin personal, în pofida acțiunii curajoase, în răspăr cu opinia publică, a sprijinirii acțiunii NATO în Serbia. Astfel încât rezultatul este că avem niște scriitori optzeciști minunați, exemplari, dar o societate postdecembristă într-o convalescență îndelungată, cronicizată…

    • Cred că desemnarea lui Nicolae Manolescu drept “omul-simbol al degringoladei postdecembriste a intelectualilor” este o exagerare imensă. Chiar nu ați găsit 500 de nume cu mult mai “ilustrative” pentru fenomenul respectiv?

  8. Aveți dreptate să mă certați, eu crezând că m-am exprimat clar și coerent, dar rezultatul nefiind cel așteptat de mine. Reiau. În predecembrism, în baza literarocentrismului românesc, dar și a meritelor personale incontestabile, istoricul și criticul literar Nicolae Manolescu era o voce legitimă a intelectualității. În temeiul acestui capital simbolic, a fondat în postdecembrism, pe bună dreptate, Partidul Alianței Civice, în pofida mefienței unei părți a intelectualității, deja scindate, cum era și firesc până la urmă, după mai bine de cincizeci de ani de punere oficială a pumnului în gură. Dar, așa cum am explicat în comentariul în care nu m-am făcut înțeles, și din cauza relaționării inexistente dintre intelectuali și alte categorii socio-profesionale, acel proiect politic desprins din inițiala Alianță Civică a eșuat, partidul fiind nevoit să se contopească în PNL. Prin urmare, capitalul simbolic al istoricului și criticului literar nu a contat foarte mult în postdecembrism, iar o cauză este și acea lipsă predembristă de solidaritate cu cauzele nonintelectuale. Sper să fi fost mai clar acum, arătând prin exemplul dat că rezistența prin cultură a fost un proiect eșuat în libertate, fiindcă în predecembrism nu era decât un alibi, evident onorabil, dar insuficient pentru o schimbare de profunzime, în mentalitate, comportament, instituții, pentru viața publică autohtonă.

    • 1. Nu îmi permit să cert pe nimeni aici. Doar mi-am exprimat o mirare.

      2. Cunosc foarte bine istoria apariției PAC, căci am participat ca invitat la câteva discuții care au dus la decizia înființării partidului. Inițial am fost mai mult decât reticent, apoi am sprijinit ideea dintr-un motiv limpede pentru mine: riscul formării unui patid mi s-a părutt cu mult masi mic decât riscul ca o organizație civică să facă politică pe sub masă. (Avem azi tristul exemplu al GDS). După lansarea partidului an devenit purtătorul de cuvânt și al Alianței și al PAC în Statele Unite, numai că, foarte curând, “românismele” de toate felurile m-au determinat să renunț la mandatele respective.

      3. Momentul cel mai trist a fost acela când, după ce societatea civilă a reuștt să aducă un președinte la Cotroceni (Emil Constantinescu), tensiunile dintre “civicii” și “politicii” Alianței Civici și PAC s-a intensificat până la explozie. “Politicii” au descoperit că ajunși la putere nu pot face tot ce se iluzionau că se poate face (și nu doar “structurile” le-au stat în cale), “civicii” îi aucuzau pe “politicii” familiei civice că nu vor să facă tot ce au promis. Cei înlăturați temporar de la Putere râdeau de se prăpădeau de spectacolul respectiv. Conduceam în acei ani birourile din România și Republica Moldova ale fundației americane la care lucram. M-am ținut la distanță de conflictele de familie, fiindcă știam că nu pot ajuta la rezolvarea lor. A fost un amestec de competiție între ego=uri inflamate, lipsă de experiență politică, incapacitate de a învăța rapid diferența între dorință și cacitatea de a transforma măcar o parte din ea în proiecte politice cu șanse de realizare. Am publicat atunci, săptămânal, texte foarte aspre la adresa prietenilor mei angajați în politică civică și în civism… politic, cu speranță că măcar unii dintre ei vor înțelege cauzele impasului în care se treziseră. Unele dintre ele pot fi regăsite în volumul “Kakistocrația”. Nu s-a întâmplat așa. Astăzi însă cred că toți cei care am fost foarte critici cu Emil Constantinescu am fost într-o oarecare măsură nedrepți și l-am supus la o presiune care nu l-a ajutat. Avantajul meu era că lucram de câțiva ani în domeniul dezvoltării internaționale, conduceam programe dedicate alegerilor, organizării și activității partidelor politice, presei independente, reformelor legislative, inclusiv legislația reformelor local-administrative etc. Călătoream și vedeam la lucru în multe țări specialiști de vârf în domeniile respective. Dar nu mă puteam implica direct în lucruri care săreau de mandatul meu. Încercam doar să sfătuiesc oameni care păreau interesați să înveți. În realitate, cei mai mulți dintre ei credeau (ca și astăzi) că restul lumii avea de învățat de la ei…

  9. Vă mulțumesc pentru precizări. Ironia istorică e că persoana care a anticipat calul troian din coaliția democratică dintre 1996 și 2000, respectiv Valerian Stan, să fi fost sabotată și din interese politice și economice meschine, astfel încât lamentația ulterioară a președintelui intelectual, în această direcție, să nu fie credibilă. Este adevărat, trebuia păstrat echilibrul politic atât de fragil al acelei coaliții, subminate în toate felurile imaginabile, dar una peste alta s-a dovedit că sărmanii intelectuali nu aveau meciuri în picioare, cum se spune, în vreme ce adversarii câștigau titlul de golgheter precum Dudu Georgescu sau Rodion Cămătaru…

    • Același lucru s-a întâmplat și cu mulți dintre membri ai partidelor istorice — PNL și PNȚ. După ani lungi de pușcărie, decenii de comunism, timp în care n-au mai practicat politicul și nici exercițiul administrării s-au dovedit la fel de diletanți ca oamenii la început de drum. Pentru oamenii vechiului regim comunist care cunoșteau tote pârghiile, preluaseră infrastructuri cu toptanul etc. a fost mult mai ușor să conducă și să-și consolideze infrastructurile mai ales în afara marilor orașe…

  10. Mircea Iorgulescu, ,,Firescul ca excepție”, București, Ed. Cartea Românească, 1979, pp. 204-205: ,,Nici o intenție documentară nu se poate atribui romanului «Marile iubiri» (1977) de Aurel Dragoș Munteanu, deși printre personaje apar persoane reale (G. Călinescu, Al. Rosetti, Th. Pallady), e drept că numai într-un îndepărtat fundal, și în ciuda precisei fixări în timp (anii 1955-56), elemente care au dat totuși, chiar unor critici și nu doar unor cititori inexperimentați, impresia de reconstituire. Ceea ce traduce o prejudecată curentă, în virtutea căreia o carte despre primele decenii postbelice trebuie neapărat să informeze. Este incontestabilă astăzi la noi existența unei epici năzuind să recompună, dintr-o perspectivă luminată de documentele de partid și după Congresul al IX-lea, tabloul deloc idilic al celor dintîi ani ai revoluției; ficțiunea și istoria sînt indiscernabil amestecate în această proză care urmărește însă de prea multe ori doar să recupereze documentar o epocă, relatînd sau inventînd situații considerate caracteristice momentului și expunînd biografii, reale sau imaginare, brusc modificate de evenimente; interesează de aceea mai mult fenomenele decît viața, și mecanica lor, mai mult decît conținutul sufletesc. Împrejurări concret istorice au devenit astfel clișee literare și s-a semnalat adesea apariția unui schematism «întors pe dos»; care, aș zice, provine mai puțin din inversarea unor șabloane și mai degrabă din efortul de a se face concurență istoriei. Literatura exprimă istoria; dar fără a i se substitui vreodată. Nicicînd un poem sau un roman nu vor înlocui necesarul studiu științific, nicicînd istoria nu poate deveni beletristică – decît pierzîndu-și, fiecare, condiția și valoarea specifice.”

  11. Postdecembrist, s-a comentat pe seama trimiterii de către Securitate la Europa Liberă și la alte posturi a unor agenți, pentru a supraveghea și/sau contracara de la fața locului activitatea subversivă a dușmanului ideologic și militar. Acela sau aceea erau persoane speciale, cu o psihologie versatilă, rezistenți la tot felul de provocări și situații inedite. Sub acoperirea benignă a unei burse, de cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna, se ascundeau serviciile oculte pe care cel sau cea privilegiat/privilegiată erau datori să le presteze către organul generos, prelungire inteligentă a partidului generos. Nu avem motive să credem că după 1989 s-au schimbat radical lucrurile, deși formal diferența dintre totalitarism și libertate e una de la cer la pământ. Dar nu e prostească zicerea populară, cam blasfemiatoare, ce-i drept, că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții; poate că sfinții nu te mănâncă, dar cel viclean are un generos teren de manifestare…

  12. Mircea Iorgulescu, ,,România – ultima banchiză” [text scris în vara lui 1989], în ,,Contrapunct”, nr. 15/13.04.1990, p. 13: ,,…în România există, în afară de cultura oficială, și o cultură tolerată. Nu este o cultură paralelă; nu este nici o cultură alternativă; este o cultură autonomă, o autonomie desigur limitată, a cărei existență este formal acceptată de putere, dar și progresiv îngrădită. Această cultură tolerată prelungește avînturile democrate și libertare de la sfîrșitul anilor ‘60, dar printr-o metamorfoză care pe termen lung duce la asfixiere. Puternică pe tot parcursul anilor ‘70 și chiar la începutul anilor ‘80, această cultură tolerată dă azi tot mai multe semne de sufocare. Existența ei a făcut posibil ca în România să nu apară o literatură și o cultură de tip «samizdat», însă de cîțiva ani încoace, odată cu degradarea accelerată a sistemului, gradul de toleranță a scăzut mult, iar una dintre explicațiile creșterii numărului de scriitori care au luat atitudine față de politica regimului aceasta este: limitarea drastică a autonomiei de care se bucuraseră. Reviste suprimate, reviste al căror tiraj este interzis la difuzare și ars, cărți aflate în curs de imprimare care au fost retrase și topite, toate aceste măsuri care au fost îndreptate în ultimii ani împotriva culturii tolerate arată că puterea tinde acum să o anuleze, că nu mai este dispusă să o accepte.”

  13. Motivând interesul pentru viața și opera lui Panait Istrati, criticul Mircea Iorgulescu spunea următoarele, într-un interviu luat de către Paula Mihailov, pentru ,,Jurnalul Național” din 15.08.2005: ,,Îl citisem pe Istrati pe când eram student, pe la 19-20 de ani, și nu-mi plăcuse. Am avut, două decenii mai târziu, sentimentul unei revelații. Iar azi, ei bine, astăzi Panait Istrati mi se pare una dintre cele mai extraordinare figuri culturale românești din secolul al XX-lea. În Panteonul meu, Panteon de uz personal, îl pun alături de Brâncuși și de Eugène Ionesco. Iar viața lui este uluitoare. Bastard, autodidact, n-avea decât patru clase primare!, haimana, sindicalist și socialist înainte de primul război mondial, simpatizant al revoluției bolșevice, dezamăgit până la a fi distrus lăuntric de rezultatele ei, om devorat de pasiuni, numai biografia lui, să-i zicem sentimentală, cu trei neveste oficiale și o droaie de amante, e sau poate fi subiect de multe romane și filme, devenit scriitor abia în momentul în care, după ani de eșecuri și inhibiții, de încercări ratate, renunță la limba maternă și la publicul țării lui, apucându-se să scrie într-o altă limbă și pentru un alt public, dar scriind exclusiv despre români și România, inventând și inventându-și o proprie Românie, cum să nu fii fascinat!”

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *