Strop de înger – Nicu Vladimir

 

După fostul meu coleg de grădiniță Daniel Turcea, Nicu Vladimir a fost a doua ființă de o puritate uluitoare pe care viața mi-a scos-o în cale.

Ușa pe care ieșea în lume avea lipită pe ea: ”Mie îmi pasă!”. A trăit sub acest imperativ moral. A murit la fel – păsându-i de ceilalți, nu de el.

Simțind că rostul lui inițial se schimbă, părăseam Cenaclul Flacăra după numai doi ani. Singurii care mi-au dat dreptate au fost el și Mircea Florian.

Vladimir (așa semna – “Vladimir Nicu”) avea să se despartă și el (sau să fie despărțit) de Cenaclul al cărui rost începea să fie deturnat, “la comandă clară”, cum avea să declare.

Prietenii mei de-o viață – Ancuța (Anda Călugăreanu), Tufi (Dan Tufaru), Moțu (Florian Pittiș) și mulți alții au rămas acolo. Opțiunile diferite nu au distrus prietenia noastră.

Ajuns în America, după un detur prin RFG, Vladimir m-a contactat. Ultima scrisoare de la el este din 27 decembrie 1989 și începe prin ”Christos a-nviat!” În decembrie!?!

”În chiar ziua de Crăciun românii nu celebrează ci chiar TRĂIESC PAȘTELE: Christos în noi a-nviat!” Ci lumea nu poate decît să răspundă, Adevărat a-nviat!’ ”

Chiar înviase în noi Christos în decembrie 1989?

După semnătură, în scrisorile pe care le trimitea înainte de a pleca din România prietenilor săi răspândiți în lume, indica ”din Armageddon”.

Văzând în Crăciunul lui 1989 o extraordinară Înviere, îmi scria că s-a hotărât să se întoarcă în fostul Armageddon. Un “strop de înger” care se înșela.

”Pt. că viața mea nu mai are nici un înțeles altundeva decît acasă,-n țara mea încă mustind de sînge, alături de ai mei – familie și prieteni și toți ceilalți alături de care n-am putut fi decît cu gîndul în timp ce-mi încleștam unghiile-n carne în fața televizorului sau lipit ore întregi de telefon…”

S-a întors sub semnul acelui imperativ moral ”Mie îmi pasă!”. Nu sunt sigur dacă României postdecembriste i-a păsat de Vladimir Nicu/Nicu Vladimir cu mult mai mult decât îi păsase celei predecembriste. Armageddonul nu dispare cu una, cu două.

Un ulcer perforat (1982) și un infarct (1986) lăsaseră urme adânci. Se stingea (poet, compozitor, pictor) în 1995, la 45 de ani. Mă uit la fotografii și nu mi-l pot închipui bătrân. Îngerii, chiar în stropi, nu îmbătrânesc niciodată.

În 1993, pe când conduceam birourile unei fundații americane în România și Republica Moldova, una dintre secretare mi-a dat un bilet cu un număr de telefon, spunându-mi, cam stânjenită: ”V-a căutat un domn Nicu. Ăăă… Nicu… Vladimir. M-a rugat să vă transmit că e ceva de suflet…”

Cum să nu fii stânjenit,  chiar și în 1993, când transmiți șefului ”că e ceva de suflet”? Am sunat, dar nu a răspuns nimeni.

L-am sunat și pe Moțu Pittiș – tot în zadar. Am bănuit că sunt amândoi undeva pentru un concert ”de suflet”. Ce nu aveam cum să bănuiesc era că ratasem ultima șansă de a-l revedea pe Vladimir.

Ascult, din când în când, baladele lui. Calitatea înregistrărilor nu e grozavă, timpul apasă greu pe banda de magnetofon – Drum de rouăColind, Drumule, Fumule, Ce de lupi se înconjoară și mă trezesc fredonând:

 Iată, iată – stropi de îngeri cad în fum…

 Iată, iată – lupii ies la drum…

 

Posted in

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist

Reader Interactions

Comments

  1. Un înger cu chip de om a fost, într-adevăr, Nicu Vladimir. Și eu am încercat sentimentul care-l făcea pe Nicu Vladimir să spună, în decembrie 1989, de Crăciun, că Hristos a Înviat!… După 29 de ani, aproape, ce-i drept, mă declar mâhnit că dictatorul și soția sa au fost împușcați chiar în prima zi de Crăciun. Da, am înțeles ulterior, destul de repede, cacealmaua-mascaradă suprapusă sutelor de morți nevinovați de-atunci, dar acea jertfă a fost, cu siguranță, și prețul înapoierii noastre, deja loc comun al mentalului și istoriei autohtone; Partidul Comunist Român, spre deosebire de formațiunile corespondente din URSS, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria nu a fost în stare să furnizeze niciun fel de opoziție internă față de megalomania paranoică a unui om, ceea ce spune lucruri dureroase despre noi, ca popor… Maniheismul aproape literal ce răzbate din scrisoarea lui Nicu Vladimir explică și entuziasmul său nemărginit de-atunci, resimțirea ca urgentă a acțiunii de solidarizare cu semenii aflați într-o dezirabilă și, totuși, incredibilă metamorfoză: de la mineralul totalitar la viul libertății, cu toate iluziile subsecvente. Nu știam că tocmai Cezar Ivănescu i-a facilitat, în 1983, publicarea versurilor unui cântec al său, ,,Drumule, fumule”, care mă emoționează ori de câte ori îl ascult. Creațiile lui Nicu Vladimir, de care am luat cunoștință doar după 1990 constituie o inconfundabilă osmoză text-melodie-interpretare, care-l așează pe artist alături de Dorin Liviu Zaharia, Mircea Florian, Dan Andrei Aldea, Nicolae Covaci și alți câțiva, o galerie de spirite libere, care fac un fericit pandant, prin versurile pieselor muzicale, poeților neomoderniști din anii 60 și 70 ai secolului trecut. Mercantilizarea și capcanele libertății nu i-au șifonat pe dinăuntru pe acei creatori, deși unii au făcut concesii regimului dictatorial. În fine, pentru mulți dintre românii care au prins și predecembrismul, ca oameni care gândesc și suferă din cauza lipsei de libertate, tot ceea ce s-a întâmplat după decembrie 1989 reprezintă o rană ce nu poate fi închisă: era simplu să crezi înainte că răul are un chip și, odată eliminat, binele se va instaura; n-a fost așa și nu este așa, din păcate, răul e în fiecare dintre noi, în forme dintre cele mai neașteptate și nu-ți poți înfrâna plânsul interior și adâncirea în melancolie, când te gândești că nu mai ai scăparea magnifică din sublimul cântec al îngerului Nicu Vladimir: ,,eu nu mai joc în jocul tău”…

  2. Vladimir se înșela, căci nu avea de unde să știe ce și cum se întîmplaseră lucrurile — nu Cezar Ivănescu i-a facilitat apariția poeziei “Drumule, Fumule” în “Luceafărul”… Dar asta nu mai contează azi, cum nu a contat nici atunci. Important a fost că poezia a apărut.

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *